Sunet stereofonic

Preocuparea de a atrage un număr cât mai mare de spectatori în sala de cinema prin oferirea unor condiţii de vizionare cât mai plăcute, a făcut ca modernizarea cinematografelor să se facă în mod continuu. Astfel s-a creeat un comfort deosebit prin montarea de fotolii cât mai comode; aşezarea ecranului la o înălţime adecvată astfel încât spectatorul să nu-şi obosească coloana vertebrală în timpul vizionării; asigurarea unui ambient plăcut prin instalaţii de aer condiţionat; şi ce este mai important redarea sunetului într-un mod cât mai plăcut care să dea senzaţia de spaţialitate, prin instalare de sunet stereofonic.

De ce sunet stereofonic în sala de cinema ?

In timpul proiecţiei filmului, spectatorul recepţionează simultan cu imaginea vizuală şi sunetul corespunzător ei, venit de la unul sau mai multe difuzoare aşezate într-un loc. Acesta poate fi în cel mai bun caz în spatele ecranului dacă acesta este transonor (lasă să treacă sunetul), sau în funcţie de condiţii lateral sau sus.

In această situaţie, factorii psihici şi experienţa umană fac în unele cazuri ca spectatorul să aibă senzaţia că imaginea vizuală şi percepţia auditivă corespunzătoare ei coincid ca loc.

Insă cu cât ecranul creşte ca dimensiune prin apropierea spectatorului de el, componentele vizuale şi auditive ale filmului nu mai se suprapun spaţial, creind impresia de artificialitate, dăunând calităţii spectacolului.

Prin tehnica de redare stereofonică, care dă senzaţia de spaţialitate, se urmăreşte eliminarea acestui inconvenient, în aşa fel încât spectatorul să aibă impresia că recepţionează sunetul din aceea zonă unde se află personajul.

Acest lucru se realizează cu redarea stereofonică a sunetului în sala de cinema prin diferitele sisteme : magnetic sau optic prin sistem Dolby.

Istoric

Primele încercări s-au făcut odată cu cele privind sonorizarea filmului.

In jurul anilor 1940, este creiat sistemul Fantasound. Acesta folosea patru piste optice înregistrate pe o peliculă care defila sincron odată cu cea de imagine. Trei piste erau destinate fiecare unui ansamblu de difuzoare dispuse echidistant în spatele ecranului care redau sunetul simultan cu locul unde vorbea personajul. A patra pistă, care purta semnale cu frecvenţă fixă, comanda nivelurile acustice ale celor trei difuzoare. Mici crestături pe marginea filmului, introducea după un program prestabilit fonograma pentru difuzorul central şi cele de efect aşezate pe pereţii sau tavanul sălii.

In anii 1950, odată cu apariţia televiziunii, apar noi sisteme de redare a imaginii în cinematograf, ecranele late. Acestea făceau evidentă limitele sunetului monocanal, făcând mai ferm necesitatea stereofoniei în sala de cinema.

Descoperirea înregistrării magnetice pe bandă, a făcut posibilă şi aplicabilă redarea stereofonică a sunetului în cinematograf.

Astfel în sistemul Cinerama,pe lângă cele trei pelicule purtătoare de imagine, mai apare încă una purtătoare de sunet, tot de 35 mm cu perforaţii, peliculă cu 7 piste, care defilează sincron cu cele proiectate. Cinci piste sunt trimise către cinci difuzoare aşezate în spatele ecranului, iar două pe pereţii laterali ai sălii. Datorită dificultăţilor de exploatare acest sistem a dispărut.

Cel mai important pas s -a făcut prin aplicarea pistelor magnetice pe purtătoarea de imagine. Sistemul Cinemascope 2, foloseşte 4 piste dispuse pe o parte şi alta a perforaţiilor ; 3 piste pentru difuzoarele din spatele ecranului şi una de efecte pentru difuzoarele din sală. La sistemul Panoramic cu peliculă de 7o mm, sunt 8 piste sonore magnetice ; 5 piste pentru difuzoarele din spatele ecranului, 2 piste pentru laterale şi una de efecte.

Calitatea sunetului magnetic este net superioară, însă au un cost ridicat datorită procesului tehnologic, ţinând cont că pista magnetică se aplică după terminarea procesului de developare. De asemeni ,în exploatare sunt necesare precauţiuni aparte faţă de copiile obişnuite cu înregistrare optică.

Trebuia găsit ceva uşor de manipulat în exploatarea copiilor de film fără măsuri deosebite.

Astfel in jurul anilor 1970, datorită rezultatelor obţinute de Dolby în laboratorul său din Anglia, a apariţia traductoarelor mici, chiar miniaturale (fotodiodele care sunt coparatibil mici faţă de fotocelule) şi a faptului că pe laţimea alocată pistei de sunet pe pelicula de 35 mm se pot înregistra două piste dinstincte, a făcut posibilă apariţia stereofoniei Dolby.

Citire şi redarea sunetului în sistem Dolby

Stereofonia de tip optic, înseamnă ca în spaţiul rezervat pistei de sunet monoaurale să fie plasate două, trei înregistrări optice. S-a ales tipul cu două piste întru-cât înregistrare a mai multora duce la scăderea raportului semnal/zgomot peste 3 dB, implicit la scăderea calităţii sunetului.

Citirea se face în acelaşi sistem cu cel folosit la citirea monoaurală, cu deosebirea că fiind vorba de două piste sonore va fi nevoie de două traductoare (fotodiode). Acestea citesc fiecare pista rezervată, transmiţând semnalul unui dispozitiv de tip Dolby Noise Reduction. Acest dispozitiv face ca sunetul redat în sala de cinematograf să aibă o caracteristică de frecvenţă foarte bună (liniară până la 12 kHz) şi un coeficient redus de distorsiuni neliniare.

S-ar părea totuşi ca două piste de sunet nu ar fi cel indicat într-o stereofonie. Dar procedeul pus la punct de firmele Kodak, RCA şi Dolby rezolvă această problemă prin înregistrarea codificată a semnalului şi redarea lui în sală printr-o operaţiune de decodificare. Astfel se poate obţine o stereofonie pe patru canale; stânga, centru, dreapta şi unul de efecte în sală. Canalul de centru este de fapt un derivat din cele două canale laterale, fiind o combinare a acestora. Semnalele audio egale şi în fază vor fi decodificate şi transmise difuzorului central. Pentru efecte, dispozitivul de decodificare însumează şi direcţionează semnalele înregistrate defazat faţă de cele destinate difuzorului central, unul cu + 90 grade faţă de canalul dreapta şi altul cu - 90 grade faţă de canalul stânga.

Un avantaj al acestui sistem este că în cazul când nu este asigurată instalaţia adecvată citirea sunetului se poate face şi în sistem monoaural sau în cazul înregistrării monoaurale ea poate fi citită de instalaţia de stereofonie cu condiţia legării celor două fotodiode în paralel.