Transilvania

	Istoria României
	; Acest articol este parte a unei serii
Preistoria pe teritoriul României
	Epoca pietrei
	Epoca bronzului
	Epoca fierului
Dacia
	Cultura și civilizația dacică
	Războaiele daco-romane
	Dacia romană
Originile românilor
Evul Mediu timpuriu în România
	Formarea statelor medievale
Țările Române în Evul Mediu
	Țara Românească
	Principatul Moldovei
Dominația otomană
	Țările Române la începutul epocii moderne
	Epoca fanariotă
Modernizarea țărilor române
	Regulamentul Organic
	Revoluția Română de la 1848
Principatele Unite
	Războiul de Independență
Regatul României
	Primul Război Mondial
	Unirea Basarabiei cu România
	Unirea Bucovinei cu România
	Unirea Banatului cu România
	Unirea Transilvaniei cu România
	România în al Doilea Război Mondial
Comunismul în România
	Ocupația sovietică a României
	R.P. Română/R.P. Romînă
	R.S. România
Revoluția Română din 1989
	România după 1989
Vezi și
	Istoria românilor
	Istoria militară a României
	Istoriografia română
	Portal România; v • d • m

Pentru alte sensuri, vedeți Transilvania (dezambiguizare).

Transilvania (sau Ardealul; în maghiară Erdély, germană Siebenbürgen) este regiunea istorică din centrul României.

Poziția geografică. Terminologia

Transilvania cuprinde partea centrală a României, respectiv Depresiunea Transilvaniei și versantele carpatice ce se înclină spre aceasta. Pe teritoriul Transilvaniei se află 10 județe: Alba, Bistrița-Năsăud, Brașov, Cluj, Covasna, Harghita, Hunedoara, Mureș, Sălaj și Sibiu.

Noțiunea Transilvania are, sub aspect geografico-politic, două accepțiuni distincte: prima se referă, într-un sens restrictiv, doar la regiunea intracarpatică, delimitată de Carpații Orientali, Carpații Meridionali și, la vest, de Carpații Occidentali (Munții Apuseni). Această macrozonă a fost denumită în evul mediu Voievodatul Transilvaniei sau Transilvania voievodală („țara de dincolo de pădure”), suprafața ei totală măsurând aproximativ 57.000 km².

Al doilea sens al denumirii se referă, prin extensie, de asemeni la Maramureș, Crișana, Sătmar, ținut cunoscut și sub denumirea Partium, adică „părțile” dinspre Ungaria, alăturate după mijlocul secolului al XVI-lea nucleului istoric de pe podișul transilvan, constituind împreună Principatul Transilvaniei (vezi titulatura principelui Transilvaniei: „princeps Transilvaniae, partium regni Hungariae dominus...”). Adică: județele (comitatele) Maramureș, Sălaj, Satu Mare, Bihor și Arad. Suprafața regiunii Partium a fost chiar mai mare. De exemplu, potrivit tratatului de la Speyer (1571), din Partium făceau parte județele (comitatele) Maramureș, Bihor, Zărand, Solnocul de Mijloc, Crasna, provincia (țara) Chioarului și județele (comitatele) Arad și Severin.

Uneori, Transilvaniei i se dă un sens foarte larg, aceasta desemnând teritoriul românesc de la vest de Carpații Orientali și nord de Carpații Meridionali, astfel incluzând și Banatul. Caracterul fluctuant al conținutului termenului se explică prin evoluția complexă, istorico-politică, a regiunii din epoca postromană până în timpurile moderne.

Suprafața totală a Transilvaniei, împreună cu Banat, Crișana, Sătmar și Maramureș, însumează 100.293 km², care repreprezintă 42,1% din totalul suprafeței României. Populația ce trăiește în acest spațiu numără 7.221.733 locuitori, cifră care reprezintă aproximativ o treime din cea a populației României.

Etimologia cuvântului „Erdély”

Regionimul Transilvania, derivat din latina medievală de cancelarie, atestat pentru anul 1075, este un cuvânt compus din termenii trans („peste”, „dincolo”) și silva („pădure”) și înseamnă "(teritoriul) de dincolo de pădure".

La începutul secolului al XII-lea, teritoriul era menționat cu denumirea Partes Transsylvana sau Transsilvanae (de pildă în Legenda Sancti Gerardi, „Legenda Sf. Gerard”). În cronica Gesta ungarorum de la sfârșitul secolului al XII-lea a notarului regal P., zis Anonymus, este menționat de asemeni sinonimul redat în textul latin prin forma erdeuelu (Erdeuelu), în maghiara modernă erdő elve.

Anonymus scrie în latină „Erdelw” în secolul XII-XIII

„Exinde montes descenderunt per tres menses et deveniunt in confinium regni Hungariae, scilicet in Erdelw.«) (»In Erdelw igitur quieverunt et pecora sua recreaverunt.«). (»Almus in patria Erdelw occisus est, non enim potuit in Pannoniam introire.«”

„Predictus uero tuhutum uir prudentissimus misit quendam uirrum asututm patrem opaforcos ogmand, ut furtiue ambulans preuideret sibi qualitatem et fertilitatem terre ultra siluane: et quales essent habitatores eius. Quod si posse esset, bellum cum eis committeret. Nam uolebat tuhutum per se nomen sibi et terram aquirere. Vt dicunt nostri ioculatores: omnes locaa sibi aquirebat, et nomen bonum accipiebant. Quid plura? Dum pater ogmand speculator tuhutum per circuitum more uulpino, bonitatem et fertilitatem terre et habitatores eius inspexisset, quantum humanus uisus ualet. Vltra quam dici potest dilexit, et celerrimo cursu ad dominum suum reuersus est. Qui cum uenisset: domino suo de bonitate illius terre multa dixit. Quod terra illa irrigaretur optimis fluuiis, quorum nomina et utilitates seriatim dixit. Et quod in arenis eorum aurum colligerent, et aurum terre illius optimvm esset. Et ut ibi foderetur sal et salgenia, et habitatores terre illius uiliores homines essent tocius mundi. Quia essent blasij et sclaui, quia alia arma non haberent, nisi arcum et sagittas, et dux eorum geleou minus esset tenax et non haberet circa se bonos milites, et auderent stare contra audatiam hungarorum, quia a cumanis et picenatis multas iniurias peterentur.”

(Cap. 25 De prudentia tuhutj (Despre înțelepciunea lui Tuhutum): Dar mai sus-zisul Tuhutum, bărbat foarte înțelept, a trimis un bărbat viclean, pe Ogmand, tatăl lui Opaforcos, pentru ca, umblând, să observe calitatea și fertilitatea țării și ce fel ar fi locuitorii acesteia. Și dacă ar fi posibil să poarte război cu aceștia. Căci Tuhutum voia să-și câștige prin sine nume și pământ. Cum spun bufonii noștri: toți și-au câștigat ținuturi și au primit nume bun. Ce să mai spun? În timp ce tatăl Ogmand, iscoada lui Tuhutum, examina, pe cale ocolită după obiceiul vulpesc, bunătatea și fertilitatea pământului și pe locuitorii acestuia, cât țintește privirea omenească, i-a plăcut mai mult decât se poate spune și s-a întors la stăpânul său în cea mai mare fugă. Care (Ogmand), pe când a venit la stăpânul său, i-a spus multe despre bunătatea acelei țări. Că acea țară este udată de cele mai bune fluvii, al căror nume și utilitate le-a spus pe rând. Și că în nisipul acestora se culege aur și aurul acelei țări este foarte bun. Și în ce fel acolo se extrage sare și sărături și că locuitorii acelei țări sunt mai neînsemnați din toată lumea. Pewntru că sunt blasi și sclavi, pentru că nu au alte arme decât arcul și săgețile și ducele acestora Geleou este mai puțin ferm și nu are în jurul său ostași buni și nu ar îndrăzni să stea împotriva curajului ungurilor, pentru că suferă multe vătămări din partea cumanilor și picenaților (pecenegilor).)

Numeroși cercetători interpretează ultra silvana și Transilvania drept echivalente latinești ale denumirii maghiare erdeuelu, adică erdő elve (v. mai jos). Anonymus face această mențiune o dată în capitolul 12, dedicat „Lodomeriei” și „Galiției”, dar în contextul localizării geografice a țării lui Menumorut și a codrului Igfon. Citat (în ortografia latină din original):

„Terram uero que est inter thisciam et siluam igfon, que iacet ad erdeuelu, a fluuio morus usque ad fluuium zomus, preoccupauisset sibi dux morout, cuius nepos dictus est ab hungaris menumorout, eo quod plures habebat amicas, et terram illam habitarent gentes cozar qui dicuntur.”

(Terram vero que est inter Thisciam et silvam Igfon, que iacet ad Erdeuelu a fluvio Morus usque ad fluvium Zomus, preoccupavisset sibi dux Morout, cuius nepos dictus est ab Hungaris Menumorout, eo quod plures habebat amicas, et terram illam habitarent gentes Cozar qui dicuntur.)

Variantele cele mai vechi, medievale, din cronici și texte oficiale, ale denumirii Transilvania sunt terra ultrasilvana sau terra ultra silvam. Spre exemplu, Anonymus, notarul regelui Béla, scrie în cronica sa: De terra ultra siluana (titlul cap. 24); Nam terram ultra siluanam posteritas tuhutum usque ad tempus sancti regis stephani habuerunt (în același capitol); cuius sanctus rex stephanus subiugauit sibi terram ultra siluanam (cap. 27, „De morte Gelu”). (V. mai jos și Tonciulescu.)

Unii cercetători consideră varianta Ardeal din limba română a fi derivare maghiară, având drept caracteristică adaptarea întâlnită și în alte nume proprii: Erdőd -> Ardud etc.

Cuvântul maghiar erdő înseamnă „pădure, codru” (din verbul maghiar de origine fino-ugrică ered = a izvorî; o derivare este eredet „origine, sorginte”). În textele medievale este atestat erdeuelu = erdő elő , interpretat în maghiara modernă ca erdőelv > erdő elve > erdő elő > Erdély „de dinaintea pădurii”, în contrast cu interpretarea „(de) dincolo de pădure”. (Având însă în vedere ortografia oscilantă a cronicii lui Anonymus, cât și a celorlalți autori medievali, interpretările sunt nesigure, deoarece „u” putea reprezenta pe latinește deopotrivă literele (implicit sunetele): „u”, „v”, „ü”, „ö” scurt, „ő” lung.)

Controversată este semnificația și originea termenului românesc Ardeal, atestat documentar de regele hazar Iosif, care a trimis o scrisoare în jurul anului 960 rabinului de Córdoba Hasdai ibn Șaprut. Monarhul hazar menționa „țara Ardil” (în ebraică Ereț Ardil, „ארדיל”), bogată în aur și argint. Această mențiune a fost făcută în jurul anului 960. Varianta Ardeliu este atestată abia din anul 1432.

„Numele românesc popular al țării este Ardeal. Acest nume se poate citi pentru prima dată într-un document din 1432: Ardeliu (Ștefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, volum I,pagina 22)”

.

Alți cercetători au adus în discuție termeni de origine indo-europeană derivați din tema *er(a)dh, din care ar proveni, printre altele, și celticul Arduenna („pădure”). În sprijinul acestei ipoteze ar pleda prezența radicalului "ard" (cu sensul de „înălțime”) în toponimia europeană (Arda, Ardal, Ardistan, Ardiche, Ardennes, Ardelt, Ardilla etc.). În această ipoteză, Ardeal ar însemna „loc înalt și păduros”. Trebuie amintit aici și forma latina "Arduus" care apartine aceleiasi radacini etimologice și forma indiana veche "ardhuka" "a prospera" si forma albaneza "ardh-" care cu extensia "na" a dat "ardhuna" insemnând "profit" "castig" ^[1] Cuvintele "aridica" si formele "rădica", "rîdica", "ar(i)dica" apartin acestei rădacini si se poate aminti semantic si epitetul Dacia "Felix" insemnând Dacia "Prosperă"^[2]

Unii cercetători au propus o explicație bazându-se pe lexicul limbii sanscrite: har-deal (în ebraică, har „munte”), „Grădina Domnului”, ceea ce s-ar suprapune peste o tradiție românească creștină străveche, și anume aceea că Ardealul este „Grădina Maicii Domnului”. Dar aceasta ipoteză este foarte puțin plauzibilă.

Terminatia “-eal” in românescul cuvânt “Ardeal” probează de asemenea că n-a fost preluat in română din maghiară Terminatia maghiară “-ely” devine “ei” in română. Cuvântul Ardeal in mod evident nu are terminatia “ei” in română

S-a luat de asemeni în considerare faptul că ungurii (uniune tribală ce trăise mult timp în stepă= nu ar fi avut în vocabular cuvântul „pădure”, trebuind să-l împrumute de undeva (deși vatra străveche, de pe ambii versanți ai munților Urali, unde trăiesc și astăzi populații ugrice, sunt împăduriți). Totodată s-a constatat și fenomenul lingvistic potrivit căruia, pentru cuvintele românești preluate de maghiari, "ea" se transformă în "é", iar „a” inițial tinde să fie transcris „e”, potrivit sistemului fonetic maghiar.

Limba maghiară nu apartine grupului limbilor indo-europene iar cuvântul “Ardeal” este de origine Indo-Europeana.

Până în prezent, nici un lingvist nu a reușit să dea o lămurire etimologică plauzibilă numelui "Erdély" decât prin erdő "pădure" cu adaosul sufixal -ély, acesta din urmă interpretat ca distorsionare a cuvântului elve. Totuși, etimoanele nu sunt atestate altundeva în limba maghiară.

Problema etimologiei cuvântului "Ardeal" a fost tratată și de Paul Lazăr Tonciulescu, în cartea sa Ardeal, pământ și cuvânt românesc (Editura Miracol, București, 2001, ISBN 973-9315-60-7). Autorul trece în revistă diversele teorii apărute de-a lungul timpului și le evaluează sub toate aspectele. Tonciulescu scrie într-o notă de subsol (într-o altă carte) atașată textului ediției îngrijite de el a cronicii lui Anonymus,Gesta ungarorum (care conține și textul original în facsimil):

În toate edițiile lui Anonymus publicate, ultra siluam din originalul latin este reprodus ultrasiluana. Corect, avem adverbul ultra = „foarte” și adjectivul siluana = „păduroasă”, deci „foarte păduroasă”. Ceea ce este foarte important constă în faptul că, pentru „țara de dincolo de pădure”, așa cum a fost tradusă până în prezent de toți traducătorii, sintagma ultra siluana, L. Fejérpataky folosește, în traducerea în ungurește, forma erdőntuli föld (erdő „pădure”, tuli [túli] „[de] dincolo” și föld „țară” [de fapt „pământ”], deci „țara de dincolo de pădure”). Dar, dacă Erdély ar însemna „țara de dincolo de pădure”, se pune întrebarea: de ce L. Fejérpataky nu folosește cuvântul Erdély pentru a traduce în ungurește terra ultra siluana? Răspunsul este foarte simplu: pentru că terra ultra siluana nu se traduce în ungurește cu „Erdély”. Apoi, terra ultra siluana se referă la țara lui Gelou, care era la nord de Erdeuelu/Erdély, „Ardeal”.

De subliniat că traducerea lui ultrasiluana prin foarte păduroasă este unică în literatură, așa recunoaște însuși Tonciulescu. Mai mult, ea contravine sensului adverbului latin ultra, care nu înseamnă foarte, așa cum o confirmă și cele mai prestigioase dicționare. Există deci motive întemeiate pentru a considera traducerea lui ultrasiluana prin foarte păduroasă drept eronată.

Etimologia cuvântului „Siebenbürgen”

Ca și numele de „sași”, denumirea de „Siebenbürgen” reprezentând chiar și astăzi regiunea intracarpatică, are în jurul ei controverse importante în rândul istoricilor. Prin „Siebenbürgen” se înțelegea inițial numai provincia Sibiului, astăzi ea cuprinde regiunea de podiș dintre Munții Apuseni, Carpații Meridionali și Carpații Orientali, adică tocmai zona denumită tradițional de către maghiari drept „Erdély”(Ardeal). Cele mai vechi interpretări ale acestui nume sunt:

Anul 1241:
- în „Analele de la Zwifalt”: „Tartari terras Pannonie, Septum urbium, Moraviae vestaverunt”^[3]
- în „Annales Sancti Trudperti”: „...Tartari terras Pannonie, Septum urbium, Moraviae vestaverunt”^[4]
Anul 1242: în notițele călugărului Erfurt: „Eodem anno Tartari in Ungaria, terra scilicet Septem castrorum, civitatem dictam Hermanii villam in Aprili expugnantes, usque ad centum ibi peremerunt...”^[5]
Anul 1285: mențiune: „...Eodem anno Tarthari terram Ungarie que dicitur Septemcastris, intraverunt et multos chirstianos captivaverunt et occiderunt” și „...quid audientes Septemcastrenses”.^[6]
Anul 1296: o mențiune despre un anume „maister Dietrich von Siebenbuergen”.^[7]
Anul 1300: Ottacher din Stiria amintește despre „Sybenburger”.^[8]

După cum se poate observa, în numeroasele variante ale lui „Siebenbürgen” și „terra scilicet Septem castrorum” apare numeralul „șapte” (respectiv septem) și substantivul „Burg” (respectiv „castrum”). Primul care a încercat o explicație a fost Papa Pius al II-lea (Aeneas Silvius Piccolomini) care a dat sugestia că numele vine de la existența unui număr de șapte orașe.^[9] Acesta a făcut referire la Sibiu, Cluj, Sighișoara, Sebeș, Mediaș, Brașov, și Bistrița. Th.Nägler consideră că Papa Pius al II-lea și o mulțime de alți cercetători din acest domeniu care au încercat o enumerare a unor orașe existente în acea epocă care să fie în număr de șapte, nu au putut aduce dovezi științifice credibile. Pentru a susține o asemenea afirmație, el indică faptul că adeseori s-au făcut referiri de localități care au fost întemeiate ulterior perioadei în care numele de „Siebenbürgen” a devenit cunoscut. Th.Nägler dă în acest sens exemplul orașului Brașov care datează dintr-o perioadă mai târzie decât Sibiul, Clujul sau Sebeșul, adică din secolul al XIII-lea. În plus, susține Nägler, până în secolul al XIII-lea în Transilvania nu existau orașe medievale.^[10]

Eduard Robert Rösler ^[11] avansează ideea că sașii nu au înțeles denumirea veche a orașului Sibiu, „Cibinium” sau cea presupus a fi a unui greav localnic, „Villa Hermanni”, și au numit așezarea „Cibinburg”. Din „Cibinburg”, după părerea sa ar fi luat naștere numele de „Siebenbürgen”, care ar fi devenit după un timp și numele întregii provincii a Sibiului.^[12] De fapt, numele de „Cibinburg” nu apare menționat în niciun document până în secolul al XIV-lea, sașii adaptând în dialectul săsesc cuvântul „Cibin” în forma „Zabeng” care este o exprimare foarte diferită de „Siebenbürgen” pentru a putea accepta formarea numelui în dispută.

K.J.Schröer^[13] consideră că numele de „Siebenbürgen” ar veni de la regiunea muntoasă din Germania, „Siebengebirge” (Șapte munți), supoziție necredibilă prin simplul fapt că nu au fost menționați coloniști în Transilvania care să provină din acea regiune. Fritz Holzträger^[14], susține o teză similară pornind de la modul de formare a denumirilor din regiunea Rinului cu numeralul „sieben”. Toate dovezile documentare sunt însă mai târzii, folosind cuvântul dialectal „Sewenberjen” prin care el consideră că locuitorii din zona Cibinului l-ar fi dat Carpaților Meridionali și denumirea s-ar fi referit doar la provincia Sibiului, „berjen” transformându-se în „bürgen”(cetăți).

J. Wolff^[15] supune atenției opinia că numele ar veni de la „cele Șapte Scaune”, a căror regiune administrată de sași coincide cu teritoriul al carui nume este atat de disputat. Cum „scaunele” erau în număr de șapte, dar menționarea documentară a lor este datată de abia în secolul al XIV-lea și la nivelul anului 1200 procesul de colonizare era în plină desfășurare, Th.Nägler consideră că „Siebenbürgen” este mai veche decât organizarea administrativă a provinciei Sibiului.^[16]

Kurt Horedt^[17] în cercetările sale arheologice a constatat existența a zece cetăți de graniță în sudul Transilvaniei: Cisnădie, Avrig, Rășinari, Sibiel, Tilișca, Orlat, Săsciori, Gârbova, Tălmaciu și Lauterburg(Boița, lângă Turnu Roșu). K. Horedt este de părere că șapte dintre ele au reprezentat baza pentru formarea numelui „Siebenbürgen”. Cum numele de „Siebenbürgen” era deja omniprezent la începutul secolului al XIII-lea, dovezile arheologice ale lui K.Horedt nu corespund cazului studiat deoarece săpăturile efectuate au identificat construcții ridicate cel mai devreme în a doua jumătate a secolului al XIII-lea.^[18]

Într-un mod similar colonizării germane în Transilvania, ungurii și secuii erau, în momentul stabilirii lor în Panonia, organizați în regiuni tribale și ulterior în comitate, iar în Transilvania în triburi și ginți, și mult mai târziu în scaune^[19]. Este cunoscut faptul că secuii, din cele șase triburi, au format șapte scaune din care șase în sud-estul Transilvaniei urmate de scaunul Arieș din Munții Apuseni. Mai vechi decât scaunele secuiești și cele săsești au fost cele șapte comitate transilvănene ungurești.^[20] Asemănător sașilor, secuilor și ungurilor, există mențiuni documentare de organizări teritoriale în șapte scaune ale cumanilor în Ungaria și chiar ale românilor din Banat.^[21]

Toate cercetările și disputele în jurul numelui „Siebenbürgen” conduc la conturarea ideii că atât comitatele inițiale săsești și cele șapte scaune cât și denumirea în cauză provin din perioada cuceririi ungare.^[22] Astfel, primele mențiuni documentare amintesc prima dată, secolul al XII-lea, de comitatele ungurești și mai târziu de scaunele secuiești și săsești, ultimele două având aceeași perioadă de formare.^[20]

Geografia Transilvaniei

Transilvania este din punct de vedere geografic un platou înalt, separat în sud de Țara Românească prin lanțul Carpaților Meridionali și în est de Moldova prin Carpații Orientali. Zona vestică a Transilvaniei (Crișana) are graniță cu Ungaria. La nord, se învecinează cu Ucraina (regiunile Transcarpatia - care cuprinde partea de nord a Maramureșului istoric - și Ivano-Frankivsk). Platoul cu înălțimi între 305 și 488 de metri este irigat de râurile Mureș, Someș, afluenți ai Tisei, și de râul Olt, afluent al Dunării. Cel mai mare oraș din regiune, conform recensământului din 2002, este Cluj-Napoca (capitala sa istorică, alternativ cu Sibiul și Alba Iulia) urmat de Brașov (vezi secțiunea separată din acest articol pentru populații și o listă mai completă).

Istoria Transilvaniei

Antichitatea târzie. Primul mileniu al erei creștine

În secolul al IV-lea î.Hr., venind dinspre apus, s-au stabilit, pe teritoriul actualei Transilvanii, primele comunițăti de celți, urmate de alte grupuri venite în cursul aceluiași secol. Nu există documente care să ateste un conflict armat între celti și populațiile autohtone. Eventualitatea unui atare scenariu este sugerată doar de obiectele de uz militar și de armele găsite în multiple morminte dedicate războinicilor celți. Notabile sunt cele de la Ciumești (județul Satu Mare), veritabil tezaur de obiecte aparținând culturii La Tène (asociată cu celții). Notabil este și faptul că multiple dovezi arheologice din această perioadă atestă conviețuirea pașnică dintre populațiile autohtone si celți. În numeroase morminte celtice a fost descoperită ceramică dacică, la Apahida (județul Cluj) și Fântânele (județul Bistrița-Năsăud). În egală masură în morminte dacice au fost descoperite obiecte celtice de factură La Tène, și ceramică celtică. Conviețuirea dintre cele doua popoare permitea schimburile culturale, dacii din Transilvania adoptând unele podoabe celtice, cum ar fi torcul (colană ornată, rigidă), precum și unele motive decorative aplicate pe ceramică imitându-le pe cele celtice. Unii autori, susțin că gradul de asimilare culturală reciprocă dintre daci și celți a fost atât de mare, încât urmele datând din secolele succesive sunt indistinctibile ca apartenență. Convietuirea pașnică probabil a încetat în timpul regelui dac Burebista, Strabo amintind incursiuni ale sale împotriva celților din bazinul Carpaților.

În secolul I d. Hr. și la începutul secolulul al II-lea, pe teritoriul actual al Transilvaniei s-a aflat centrul politic al regatului Dacia, la Sarmizegetusa Regia, în Munții Orăștiei.

Regatul dac condus de Decebal a fost cucerit, după două războaie, în 106 d. Hr. de Imperiul Roman sub conducerea împăratului Traian, care a început organizarea noii provincii romane Dacia, primul guvernator (provizoriu) al acestei noi provincii fiind generalul Longinus, apropiat colaborator al lui Traian, în războiul din anii 101-102, fost consul roman, prin anii 90^[23]^[24],^[25]. În timpul împăratului Hadrian (117-135), teritoriul actual al Transilvaniei a fost organizat și inclus în provincia Dacia Superior. O nouă organizare administrativ-teritorială a fost inițiată în anii 158-159 de împăratul Antoninus Pius (138-161). Teritoriul de astăzi al Transilvaniei a fost inclus în provinciile Dacia porolissensis, cu capitala la Porolissum, și Dacia apulensis cu capitala la Apulum. Așezările mai importante au fost ridicate la rangul de colonii și municipii. Așezări importante, colonii sau municipii, au fost Ulpia Traina Augusta Dacica Sarmizegetusa, Apulum, Napoca, Potaissa sau Patauissa, Porolissum, Aquae.

O rețea importantă de drumuri asigura legătura între aceste așezări. Concomitent cu organizarea administrativ-teritorială și militară a avut loc și un intens proces de colonizare a Daciei cu cetățeni romani. O înflorire deosebită a cunoscut extracția minereului de aur. În fața atacurilor insistente ale carpilor (daci liberi), și goților, împăratul Aurelian (270-275) a decis retragerea administrației și a legiunilor romane în sudul Dunării (în provinciile Moesia superior, Dacia ripensis, Dacia mediterranea, Dardania).

Practicarea creștinismului în aceste locuri este atestată prin urme arheologice. Biserica Ortodoxă Română atribuie prin tradiție apostolului Andrei începutul creștinării dacilor. Existența unei vieți creștine în epoca postromană este confirmată de diverse descoperiri arheologice, printre care se numără și un donarium (un obiect votiv) descoperit la Biertan, care conține inscriptia ego Zenovivs votvm posvi („eu, Zenovie, am pus acest obiect votiv”). Gepizii, o populație germanică care a dominat temporar Transilvania în sec. VI, au fost creștini, adepți ai arianismului.

După retragerea aureliană (271 d. Chr.), teritoriul intracarpatic a fost invadat succesiv, între secolele III și X, de goți, huni, gepizi, avari, slavi, protobulgari, maghiari și pecenegi. Populația autohtonă, rămasă după retragerea aureliană, a fost nevoită să părăsească orașele romane din locurile deschise, retrăgându-se către zonele muntoase. Descoperirile arheologice atestă că, un timp, amfiteatrul de la Sarmizegetusa romană (Ulpia Traiana Sarmizegetusa) a fost folosit ca fortăreață, având intrările baricadate. Unele popoare migratoare, cum a fost cazul gepizilor în vestul Transilvaniei, au reușit să creeze structuri politice relativ stabile. Determinantă pentru evoluția istorică a Transilvaniei a fost însă stabilirea ungurilor în Pannonia - Bazinul Panonic -, în 896, aceștia avansând treptat în următoarele secole către interiorul arcului carpatic în Bazinul Carpatic.

Istoria Transilvaniei în așa-zisul „mileniul întunecat”, adică în perioada cuprinsă între retragerea administrației romane (271 d.Hr.) și începuturile evului mediu românesc, în secolele IX-XII, constituie până în prezent un subiect de controversă între istorici, cu conotații politice și naționaliste.

Referitor la evenimentele din cursul acestui mileniu există două teorii, care par mai degrabă întemeiate pe pretenții naționaliste decât pe adevărurile istorice. Cele două teorii se exclud reciproc și sunt în mod obsesiv reamintite, încât au dobândit un caracter anecdotic. Literatura istoriografică pentru public abordează din lipsă de surse veridice, destul de succint perioada regatului gepid din Panonia care s-a extins și în Vest-Transilvania, fondat după înfrîngerea hunilor sub Ellak, fiul lui Attila, de o confederație rebelă condusă de regele Ardarich și gepizii săi, populație înrudită cu goții, ajunsă aici în cadrul migrației barbare anterioare, a hunilor. În Transilvania arheologii au găsit mai multe necropole atribuite gepizilor, adăpostind osemintele unor figuri (presupuse) regale ori nobiliare. Cele mai importante sunt: necropola regală de la Apahida (lângă Cluj-Napoca), ce conține scheletele a doi regi, probabil în succesiune generațională; necropola prințesei din Turda, monument funerar al unei aristocrate locale, poreclită „Franziska” și necropola de la Vlaha; și cele două tezaure cu podoabe din aur și altele descoperite în 1797 și 1889 în Șimleul Silvaniei. La mijlocul secolului al VI-lea majoritatea gepizilor, slăbiți de războaie cu longobarzii, alți germanici, au emigrat împreună cu aceștia în Italia. Rămășițe de populație gepidă, căzute sub stăpînirea avară și slavă, au fost menționate ultima oară de cronicari bizantini în contextul expedițiilor militare conduse de generalii împăratului de la Constantinopol, Mauriciu, pentru anii 599 și 601.

În general, istoriografia română susține că după retragerea aureliană din provinciile Daciei nord-dunărene, o parte însemnată a populației romanizate a rămas în zonele ei de locuire, între care și în regiuni de pe teritoriul Transilvaniei de astăzi. Această istoriografie nu exclude deplasări limitate și timpurii ale protoromânilor în ambele sensuri, din sudul Dunării spre nord (vezi și includerea teoriei admigrației formulată de Dimitrie Onciul cu peste 100 de ani în urmă) și din nordul Dunării pe malul opus al fluviului.

Istoriografia maghiară precum și o parte a celei de limbă germană se situează în această privință pe o poziție divergentă, încercând să demonstreze că românii au imigrat treptat din sudul Dunării în Banat, Crișana, podișul transilvan și Maramureș, unde ar fi fost colonizați de regii Ungariei din dinastia arpadiană între secolele X-XIII. Regiunile balcanice de unde ar fi avut loc imigrările sunt zonele montane din Serbia, Bulgaria, Macedonia, Bosnia, de astăzi. Mai precis zone în care au ființat după „retragerea aureliană” Diocesis Daciae (provinciile Moësia superior, Praevalitana (parte din Illyricum/Dalmația), Dardania, Dacia mediterranea, Dacia ripensis), adică Serbia și vestul Bulgariei, precum și Diocesis Thraciae, în care dieceză cele mai importante pentru populația latinofonă și apoi românofonă au fost provinciile Moësia inferior, Thracia și Scythia (Dobrogea de astăzi împreună cu teritoriul Cadrilaterului).

Se argumentează că în aceste regiuni s-au păstrat mai bine toponimia, hidronimia și oronimia atât din substrat, cât și cea romanică, precum și unele străromânești. Dintre acestea din urmă, spre exemplu, toponime și oronime (masivi și culmi) Durmitor, Pârlitor, Visător/Visitor, Palator (spălător); Surdulița, Piskulje (piscul)), Negrișor și altele, menționate de istoricul Silviu Dragomir într-un studiu^[26] aflați în zona Muntenegru. Sau Skeptekasas („Șapte case”), Burgulatu („Cetate lată”), Lupofantana („Fântâna lupului”), Gemellomuntes („Munții gemeni”)^[27], care se numără printre cele mai vechi toponime neoromanice (străromânești) atestate în Peninsula Balcanică.

Istoriografiile care insistă asupra imigrărilor românești din ținuturi sud-slave subliniază denumirile slave ale unor ținuturi și localități ce conțin etnonimul „vlah“, amintire a unor „Vlăhii“ care au existat cândva în acele regiuni (însă de obicei amintire a unei populații românești sud-dunărene recente, existente concomitent cu populația românească din Principatele nord-dunărene), ca de pildă: Vlaško Brdo, Stari Vlah, Vlahinja Planina; Vlahov Katun, Vlaškido, Vlaški, Vlasić, Vlaška Drača. (Comparativ: componenta din toponimele similare aflate în “Vlăhia“ Moraviei, în munții Beschizi, este Valašske.)

Însă istoriografia română nu a contestat niciodată partea sud-dunăreană a ariei de etnogeneză a poporului român, arie locuită de o altă populație românească numeroasă în evul mediu, care nu a fost asimilată complet nici până în prezent și care a populat diverse regiuni situate mult mai la nord decât cele locuite de populațiile aromână și meglenită. Cele mai cunoscute regiuni cu populație românească (vorbitoare a dialectului dacoromân) sunt „Tribalia” din nordul Bulgariei, valea Timocului și Banatul sârbesc (acestea două din urmă aflându-se pe teritoriul Daciilor ripensis și mediterranea din antichitatea daco-moeso-romană).

Istoriografii care contestă teoria continuității românești argumentează de asemeni că în cronicile maghiare - Gesta Hungarorum (Cronica Notarului Anonim P. al regelui Béla al II-lea al Ungariei), Chronicon Hungaricum (Cronica Ungurilor a lui Símon de Kéza), cronica anonimă Descriptio Europae Orientalis (Descrierea Europei Orientale), Chronicon pictum vindobonense (Cronica pictată de la Viena), cronicile slave intitulate Istoriile popoarelor și cronicile rusești Chronica Nestoris sau Povest vremennîh let („Povestea anilor care au trecut”) - redactate între secolele XII-XIV -, menționează pe teritoriul Transilvaniei, al Crișanei și în zonele învecinate, spre vest, prezența unor grupuri de blachi, „blazi” sau vlahi, mai puțin existența unor formațiuni statale românești anterioare începutului procesului de extindere spre est a regatului Ungaria. Aceasta în pofida faptului că Anonymus și cronica nestoriană prezintă chestiunea totuși mai nuanțat (liderul transilvan Gelou, un „blachus” potrivit cronicarului notar Anonymus, este prezentat ca lider al unei formațiuni statale cu teritoriu destul de mare). Cronicile cele mai vechi păstrate, a lui Anonymus și a lui Símon de Kéza (circa opt decenii mai târziu), chiar dacă s-au inspirat din izvoare interne, regale arpadiene (după cum a stabilit exegeza istoriografică maghiară, v. de exemplu la istoricii Pál Hunfalvy, Bálint Hóman), tratează evenimente (reale sau fictive) petrecute cu trei secole înaintea epocii lor. Ceea ce, potrivit diverșilor istoriografi, mărește marja de eroare. Însă alte izvoare referitoare la Transilvania până prin secolele XIII-XIV sunt foarte rare; ele au început să sporească îndeosebi odată cu urcarea pe tron a reprezentanților dinastiei străine, a angevinilor, d'Anjou (linia napolitană), începând cu regele Carol Robert. În dezastrul din 1241, în toiul marii invazii mongole, este posibil să fi fost distruse izvoare importante privind starea Transilvaniei de până atunci (care poate au existat de exemplu la Alba Iulia). Printre puținele documente oficiale dintre cele mai vechi ce atestă prezența românească se numără și două acte emise de regele Béla al IV-lea (1235-1270) în anii 1256 și 1262. Ambele izvoare confirmă prezența românilor, alături de secui, la cumpăna secolelor X-XI pe teritoriul Regatului arpadian, în calitate de contribuabili la veniturile regale (împrejurare ieșită din comun dacă se are în vedere că diverși istorici care contestă continuitatea românească susțin că sosirea tardivă a „păstorilor valahi nomazi” ar fi dovedită între altele de absența lor din evidențele plătitorilor de impozite către statul regal ungar; între istoricii care au combătut aceste teze s-a aflat și istoricul ardelan David Prodan).

Voievodatul Transilvaniei

Ocuparea Transilvaniei a fost inițiată spre mijlocul secolului X de două triburi maghiare conduse de lideri cu rangurile gyula și kende (sau kündü), care au avansat dinspre vest pe văile râurilor Mureș și Someș. Procesul ocupării integrale a Transilvaniei a fost finalizat abia la sfârșitul secolului XII-lea, în timpul regatului lui Béla al III-lea al Ungariei (1172-1196), prin atingerea zonei centrale a Carpaților Meridionali. Cu toate acestea, mai ales în „țările” românilor, autoritatea regalității maghiare a început să fie resimțită abia după secolul XIV^{[necesită citare]}. Cucerirea s-a consumat în trei sau patru etape principale, prin avansarea treptată, dinspre vestul spre sud-estul Transilvaniei, a fortificațiilor de graniță. Aceste întărituri, datorate gepizilor, care au avut organizare statală bine configurată în Transilvania, întărituri menționate în izvoare ca indagines, gyepũ sau presaka (prisăci), erau zone împădurite lăsate în paragină, prevăzute cu locuri supravegheate de trecere, denumite porta, clusa sau kapu („poartă” în maghiară și turcă), fiind apărate de grupuri militare, amintite în izvoarele maghiare timpurii redactate în latină sub denumirile speculatores, sagittarii și (în maghiară) örök („străjeri”).

În cel mai vechi document maghiar scris și păstrat cu referire la Transilvania, un act de danie emis de regele Géza I al Ungariei (1074-1077) în anul 1075 în beneficiul mănăstirii Sf. Benedict, teritoriul de referință apare sub numele de Terra ultra silvam, „țara de dincolo de pădure” (vide supra: paragraful „Etimologie”). În actul de danie din anul 1138 emis în beneficiul mănăstirii Dumis, regele Béla al II-lea al Ungariei (1131-1141), denumește teritoriul în cauză in ultrasivanis partibus.

În paralel cu ocuparea, s-a desfășurat, între secolele XI-XIII, un amplu proces de colonizare. Dificultățile cuceririi au fost nenumărate, în principal din cauza împotrivirii românilor autohtoni (deci Transilvania era populată de români) și a lipsei oamenilor necesari administrației și armatei. Regii Ungariei s-au văzut nevoiți să invite coloniști din diverse popoare europene, precum sașii (populație mixtă germană și vallonă), secuii și Cavalerii teutoni. Alături de unguri, un rol important în ocuparea Transilvaniei l-au jucat așadar secuii și, începând cu mijlocul secolului XII-lea, în perioada domniei regelui Géza al II-lea al Ungariei (1141-1162), precum și sașii, supranumiți în documentele oficiale în latină saxones.

Concomitent cu aceste procese, regii Ungariei au procedat la organizarea unor structuri proprii, laice și ecleziastice. În 1111 a fost evocat primul demnitar laic, un anume „Mercurius princeps Ultrasilvanus”, cât și primul episcop catolic al Transilvaniei, Simion Ultrasivanus, cu reședința în cetatea de la Bălgrad sau Bellegrad, astăzi Alba Iulia, acesta fiind menționat într-un document emis în 1111 de regele Coloman (Kálmán; 1095-1116).

Organizarea administrativă și ecleziastică a Transilvaniei a debutat probabil în secolul al XI-lea în teritoriile anexate de statul maghiar, situate în partea de vest a provinciei. Din primul pătrar al secolului al XI-lea datează prima biserică romano-catolică, cel mai vechi monument sacral maghiar din Transilvania, și anume catedrala catolică din Alba Iulia. Cele mai timpurii atestări documentare ale primelor comitate maghiare din Transilvania, cele cu sediul în cetățile regale Alba, Turda, Cluj și Dăbâca, datează însă abia din secolul al XII-lea.

Spre mijocul secolului al XII-lea, teritoriul Transilvaniei era reorganizat sub forma unui voievodat, probabil renunțându-se la principat sub presiunea tradiției românești, fiind compus din mai multe comitate regale. În anul 1174 este menționat primul voievod al Transilvaniei, Leustachius voyvoda, probabil identic cu Leustachius Rátót, comite de Dăbâca.

În directă legătură cu pericolul reprezentat de incursiunile repetate ale cumanilor în Transilvania și urmărind să diminueze presiunile exercitate dinspre nord de al doilea Țarat Bulgar cu sprijinul cumanilor asupra Imperiului Latin (1204-1261), regele Andrei al II-lea al Ungariei (1205-1235) a colonizat în 1211 în Țara Bârsei ordinul Cavalerilor Teutoni (Deutscher Orden sau Deutscher Ritterorden). Centrul comenduirii ordinului teuton în Transilvania s-a aflat în cetatea Feldioara. Urmărind interese strategice proprii și anume crearea unui stat cruciat pro defensio Christianitatis (pentru apărarea creștinătății) supus autorității Curiei Papale, ordinul Cavalerilor Teutoni a intrat în conflict cu regele Ungariei, cavalerii fiind expulzați din Transilvania în anul 1225 de regele Andrei al II-lea.

În prima treime a secolului al XIII-lea, în anul 1224, sașii au dobândit prin Bula de Aur Andreanum,^[29]^[30] o importantă diplomă de privilegii conferită de regele Andrei al II-lea al Ungariei, o organizare administrativ-teritorială și ecleziastică proprie pe teritoriul comitatului Sibiu (Comitatus Chybiniensis). Acest comitat, condus de un comite regal, bucurându-se de statut autonom, sub numele de Pământul crăiesc, compus din șapte scaune, motiv pentru care respectivul teritoriu a purtat și denumirea Șapte Scaune (Sieben Stühle). Sașii din Țara Bârsei și cei din nord-estul Transilvaniei au fost organizați în cadrul districtelor regale ale Brașovului și Bistriței. Între 1325 și 1329 sistemul administrativ și juridic al comitatului Sibiului a fost reorganizat. Începând cu 1486, adunările generale ale obștii sașilor au purtat denumirea Universitatea Națiunii Sașilor (Universitas Saxonum sau sächsische Nationsuniversität). Secuii au beneficiat și ei, în cursul secolului al XIV-lea, pe teritoriul lor de locuire (Székelyföld), în estul și sud-estul Transilvaniei, de o organizare administrativ-teritorială pe scaune și de privilegii similare. Din cele șapte unități administrativ-teritoriale secuiești originare (Universitas Siculorum septem sedium Siculicalium), înființate în secolele XIII-XIV, s-au constituit în secolul al XVI-lea, prin diviziuni teritoriale, un număr total de 12 scaune.

Populația românească, organizată potrivit dreptului cutumiar ius valachicus în obști sătești și uniuni de obști, conduse de cnezi și voievozi, era organizată în interiorul unor „țări” (terrae), formând o stare recunoscută constituțional, denumită Universitas valachorum. Autonomiile regionale ale acestor „țări” românești, situate în zonele periferice ale Transilvaniei (Țara Făgărașului, Țara Amlașului, Țara Hațegului, Țara Maramureșului, Țara Lăpușului), tolerate parțial de autoritățile statului maghiar, au încetat să ființeze odată cu stingerea dinastiei regale arpadiene (1301).

În secolele XIV-XV, „țările” au fost reorganizate sub forma unor districte românești („districtus (v)olachales” sau „districtus valachorum”), conduse de demnitari numiți de coroană. Sunt cunoscute aproximativ 60 districte „olachales”. Supusă restricțiilor și, în perioada angevină, persecuțiilor a fost de asemeni Biserica Ortodoxă a românilor din Transilvania. În primii ani ai secolului al XIII-lea, în contextul evenimentelor prilejuite de Cruciada a IV-a (1202-1204), izvoarele scrise maghiare relatează în anii 1204, 1205 și 1223 despre starea deplorabilă în care se aflau unele mănăstiri „grecești” (de rit ortodox) din regatul Ungariei, cât și despre măsuri abuzive împotriva autorității juridice a acestei biserici.

Organizarea politică, administrativă și colonizarea Transilvaniei au înregistrat un recul semnificativ în timpul marii invazii mongole din primăvara anului 1241. Izvoarele istorice contemporane oferă la mijlocul secolului al XIII-lea imaginea unei Transilvanii pustiite. Imediat după retragerea trupelor mongole în anul 1242, regele Béla al IV-lea inițiază un vast program de refacere a regatului și, în special, a Transilvaniei. Așezarea unor noi hospites (coloniști), dotați cu privilegii deosebite, susținerea comerțului, dezvoltarea primelor orașe (Sibiu, Cluj, Brașov, Bistrița și Sighișoara), construcția unor noi cetăți de piatră sunt doar câteva dintre măsurile inițiate de regalitate.

Pe fondul procesului de reconstrucție se fac resimțite, începând cu a doua jumătate a veacului al XIII-lea, tendințe centrifuge în sânul marii nobilimi maghiare și, în special, a voievozilor Transilvaniei. În timpul voievodului Roland Borșa (1282-1294) și al urmașului său Ladislau Kán al II-lea (1294-1315), stările au instaurat un regim congregațional, menționat în izvoare ca regnum Transilvanum, autonom față de Regatul Ungariei. Aceste evenimente au dus la subminarea gravă a autorității centrale, afectată și de disputele dinastice, restaurată abia în timpul domniei regelui Carol Robert de Anjou al Ungariei (1308-1342).

Începând cu finele secolului al XIII-lea și, mai ales, în secolele XIV-XV, grupurile privilegiate ale societății transilvane, nobilii, sașii și secuii s-au constituit treptat în stări, același statut avându-l până spre sfârșitul secolului al XIV-lea și românii, constituiți în Universitas valachorum. Datorită structurii preponderent etnice a stărilor, ele au fost denumite oficial pe la 1500 nationes (națiuni). Membrii stărilor, organizați în congregații sau universități (congregationes, universitates), au participat la exercitarea puterii politice în Transilvania. Ultima participare a elitei politice a românilor (Universitas valachorum) la o congregație a stărilor transilvane este amintită în anul 1355. Două documente emise de regele Ludovic I al Ungariei (1342-1382) în anul 1366 atestă agravarea condiției politice, juridice și religioase a populației românești din Transilvania, îndeosebi pe fundalul intoleranței față de alte confesiuni decât cea romano-catolică (ortodocșii erau denumiți „schismastici”).

Începând cu anul 1375 și continuând cu raidurile din 1419, 1420, 1425, 1428 și 1431, Transilvania este confruntată acut cu pericolul otoman. La solicitarea regelui Sigismund de Luxemburg, (1384-1437), o parte a iobăgimii transilvănene, scutită până atunci de serviciul militar, este obligată începând cu 1397 să participe la oaste. Înfrângerea sârbilor la Kosovopolje („Câmpia mierlei”) în anul 1389 și moartea voievodului Mircea cel Bătrân, (1386-1418), al Țării Românești, au înlăturat ultimele obstacole majore în calea Imperiului Otoman spre Transilvania și centrul Europei.

Un rol major în oprirea temporară a pericolului turcesc l-a jucat Ioan de Hunedoara, (1407-1456), voievod al Transilvaniei (1446-1456) și guvernator al Ungariei (1446-1453). Complementară efortului său militar a fost strădania de a spori autonomia voievodatului Transilvaniei față de regatul ungar. Politica lui Iancu de Hunedoara față de turci va fi continuată de fiul său, regele Matei Corvin al Ungariei (1458-1490). În fața pericolului otoman, Transilvania și Moldova lui Ștefan cel Mare se sprijină reciproc. În anul 1489, Matei dăruiește lui Ștefan cel Mare, în semn de recunoaștere a meritelor, castelul Ciceu, cu 60 sate, și Cetatea de Baltă, cu 7 sate.

În această perioadă, Transilvania a fost zguduită de mai multe mișcări sociale. Răscoala de la Bobâlna (1437-1438) Conduși de un nobil sărac maghiari, Antal Nagy de Buda din Vechea, și cinci căpitani (trei țărani unguri, un țăran român și un "bürger" din Cluj (număr dat de proporțiile iobăgiei) si au cerut înființarea și recunoașterea unei stări proprii, care să se numească Universitas Hungarorum et Valachorum. Cauza principală a răscoalei a constituit-o nerespectarea dreptului de strămutare de pe o moșie pe alta, a dreptului de moștenire a iobagului, și dijma episcopală. O consecință a revoltei țărănești a fost semnarea actului constitutiv al uniunii între marea nobilime, cler, orășenii sași și răzeșii secui Unio Trium Nationum (Fraterna Unio), uniune îndreptată împotriva țăranilor maghiari si români din Transilvania, românii fiind considerați națiune tolerată. Uniunea celor trei națiuni a funcționat într-o formă sau alta până la 1 decembrie 1918, data Marii Uniri. Un impact masiv asupra societății transilvănene l-a avut și răscoala țărănească in Regatul Ungariei contra magnaților (grofilor), din 1514 condusă de secuiul din mica nobilime Gheorghe Doja (Dózsa György).

Decesul prematur al regelui Matei Corvin, marea răscoala țărănească de la începutul secolului XVI și ofensiva militară masivă a Imperiului Otoman spre centrul Europei, concretizată prin victoriile înregistrate de turci la Belgrad (1521), Petrovaradin (1526) și la Mohács (29 august 1526), bǎtălie la care Transilvania nu a participat, au accentuat criza societății maghiare. Această criză s-a răsfrânt și asupra Transilvaniei. Disputele privind succesiunea dinastică și dubla alegere ca contra-regi pe tronul Ungariei a voievodului Transilvaniei Ioan Zápolya (scris și Szápolyai) (1526-1540) și a lui Ferdinand I de Habsburg (1526-1540), cumnatul regelui Ludovic II (1516 - mort la Mohács), au facilitat intervenția turcilor. Ungaria de est și Transilvania erau guvernate de Zápolya, iar Ungaria centrală și de vest (în Panonia, la vest de Dunăre) erau stăpânite de Ferdinand. Părțile care îi susțineau s-au angajat în confruntări militare, aplanate abia la 24 februarie 1538 prin pacea de la Oradea. În 1540 moare Zapolya, la scurt timp de la nașterea fiului sau și al Isabellei Jagiełło, fiica regelui polonez Sigismund I (1506 - 1548). Prin hotărârea Dietei de la Debrețin din 18 octombrie 1541, reprezentanții celor trei națiuni privilegiate ale Transilvaniei i-au jurat credință lui Ioan Sigismund, descendentul dinastiei Zápolya, și au recunoscut suzeranitatea Înaltei Porți asupra Transilvaniei. Acest acord, urmat de alte hotărâri ale Dietei, a pus bazele Principatului Transilvaniei. Primul principe al Transilvaniei a fost Ioan Sigismund (1542-1571).

Principatul Transilvaniei

Articol principal: Principatul Transilvaniei.

În 1541, Principatul Transilvaniei a fost recunoscut de Imperiul Otoman ca stat independent, care plătea totuși Porții Otomane un dar anual de complezență („munus honorarium”) în valoare de 10.000 de ducați. În această calitate, a participat ca țară beligerantă în cadrul războiului de 30 de ani și a încheiat o serie de tratate cu țări europene, de pe poziție de egalitate. De subliniat faptul că principatul nu includea Banatul (aflat sub stăpânire turcească) și, după 1660, nici Bihorul, transformat de asemenea în vilayet, cu centrul la Oradea.

În aceste circumstanțe istorice, în anul 1542, sașii, prin Johannes Honterus și, ulterior, o parte a populației maghiare din Transilvania aderă la Reformă. În anul 1599 Mihai Viteazul ocupă temporar Transilvania și o supune autorității sale. Situația politică încordată precum și războaiele dese l-au împiedicat pe voievodul român să realizeze o unificare de durată a acestei provincii cu Moldova și Țara Românească. Transilvania a devenit mai apoi leagănul partidului naționalist ungar, care lupta împotriva monarhilor habsburgi.

Transilvania intră la sfârșitul secolului XVII în componența Imperiului Austriac, ca principat autonom. În 1685 trupele austriece intră pe teritoriul Transilvaniei, iar în 1699, prin Tratatul de la Karlowitz (azi Sremski Karlovci, în Serbia), Imperiul Otoman cedează Austriei: Ungaria, Transilvania, Croația și Slavonia. Banatul Timișoarei rămânea în componența Imperiului Otoman. Banatul a fost anexat de Austria în 1718 prin Tratatul de la Passarowitz (azi Požarevac, în Serbia).

La 7 octombrie 1698 sinodul de la Alba Iulia a decis unirea românilor ardeleni cu Biserica Romei, fapt care a deschis calea emancipării lor culturale. Drepturile politice promise nu au fost însă acordate. Episcopul Inocențiu Micu-Klein a stabilit reședința Bisericii Române Unite la Blaj și a transformat acest oraș într-un centru de spiritualitate românească. Tot el a pus bazele mișcării Școala Ardeleană.

Unele comunități românești ortodoxe, în special din sudul Transilvaniei, nu au acceptat decizia sinodală privind unirea cu Biserica Romei. În 1701 au fost transmise împăratului Austriei proteste ale locuitorilor din zona Brașovului. Către mijlocul secolului XVIII au abrogat actul unirii, ca urmare a acțiunilor inițiate de mitropolitul sârb de la Sremski Karlovci și puse în practică de călugării ortodocși intrați sub ascultarea sa (sunt cunoscute în special numele lui Sofronie de la Cioara și Visarion Sarai, sârb din Banat, ambii canonizați de Biserica Ortodoxă Română). De asemenea, Mitropolia Țării Românești a sprijinit comunitățile ortodoxe din Transilvania. În general românii din sudul Transilvaniei, Banat și sudul Crișanei au rămas în majoritate fideli Bisericii Ortodoxe, în timp ce mare parte a românilor din regiunile nordice ale Crișanei, Transilvaniei și din Maramureș au acceptat unirea cu Roma.

După eliberarea Transilvaniei de sub suzeranitatea turcească, Curtea de la Viena a decis repopularea unor ținuturi a căror populație se rărise mult în cei aproximativ 150 de ani trecuți după 1526. În regiunile Satu Mare și Banat au fost aduși coloniști șvabi și au fost admiși în Ardeal români din Moldova și Muntenia imigrați din cauza exploatării fanariote. ^[31] Tot în secolul al XVIII-lea au avut loc și valuri de exod ale populației românești din Ardeal în sens opus, spre Țara Românească și Moldova (vide infra, Ștefan Meteș, studiul despre migrațiile românești din sec. XIV-XX, cu atestări documentare).

Bazele legale pentru aceste măsuri au fost adoptate de Dieta maghiară de la Bratislava și consfințite prin semnătura regelui.

Legea nr. XXVI din 1687 despre naturalizarea străinilor
Legea nr. XVIII din 1723. despre repopularea pustiilor: „Maiestatea Sa preasfântă va avea bunăvoința să permite ca orice om liber să fie invitat în țară, să beneficieze timp de șase ani de scutire de toate taxele, și acest drept de libertate va fi anunțat în toată țara.”
Legea nr. CIII din 1723. despre repopularea țării
Legea nr. CXVII din 1723 despre aducerea în țară a diverși meșteșugari.

Steagul Transilvaniei înainte de 1918

Administrația austriacă realizează primele măsuri privind recensământul populației din Transilvaniei. Conform estimărilor făcute în anii 1712 și 1713 de Verwaltungsgericht – autoritatea administrativă austriacă – repartiția pe etnii a populației din Transilvania este următoarea: unguri 47%, români 34%, germani (sași și șvabi) 19%.[1] Referitor la recensăminte, v. și studiile istoricului David Prodan care contestă rigoarea primelor recensăminte.

Pastorul evanghelic-lutheran sas Stephan Ludwig Roth despre situația etniilor înaintea revoluției din 1848:

„(...) Domnii din Dieta de la Cluj voiesc să vadă născută o limbă de cancelarie și acum se bucură că copilul a fost adus pe lume. A declara o limbă drept limbă oficială a țării nu e nevoie. Căci noi avem deja o limbă a țării. Nu este limba germană, dar nici cea maghiară, ci este limba valahă. Oricât ne-am suci și ne-am învârti noi, națiunile reprezentate în Dietă, nu putem schimba nimic. Aceasta este realitatea. (...) Această realitate nu poate fi contestată. De îndată ce se întâlnesc doi cetățeni de naționalități diferite și niciunul nu cunoaște limba celuilalt, de îndată limba valahă le slujește de tălmaci. Când faci o călătorie, când te duci la iarmaroc, limba valahă o cunoaște oricine. Înainte de a face încercarea dacă cineva știe limba germană sau celălalt cea maghiară, conversația începe în valahă. Cu valahul oricum nu poți altfel sta de vorbă, căci de obicei el nu vorbește decât în graiul lui. E explicabil: ca să înveți limba maghiară sau cea germană, ai nevoie de cursuri școlare; limba valahă o înveți singur, pe stradă, în contactul zilnic cu oamenii. Ușurința învățatului ei nu săt numai în marele număr de cuvinte latinești, pe care acest popor (...) le-a adoptat odată cu contopirea sau cu coloniștii romani și care nouă, transilvanilor, ne sunt precunoscute, datorită educației noastre în spirit latin de până acum, ci și prin faptul că viața însăși ne pune zilnic în contact cu acest popor numeros. (...) Azi se prinde de tine un cuvânt, mâine altul și după o vreme observi că poți vorbi românește, fără ca de fapt să fi învățat. Chiar dacă cuiva nu i-ar fi atât de ușor învățatul ei, se recomandă să o facă, din mii și felurite motive. Vrei să discuți cu un valah, trebuie să folosești limba lui, dacă nu vrei să te alegi cu un Nu știu! ridicat din umeri. (...)”
—Stephan Ludwig Roth; Der Sprachkampf in Siebenbürgen. Eine Beleuchtung de Woher und Wohin? (Lupta lingvistică în Ardeal. O examinare a lui „de unde” și „încotro”), Kronstadt (Brașov), 1842, p. 47-48

Transilvania în timpul Revoluției pașoptiste

Transilvania în Imperiul Dualist

Între anii 1868 si 1918 Transilvania a fost încorporată părții maghiare a Imperiului Austro-Ungar (parte numită Transleithania, spre deosebire de Cisleithania, care era partea austriacă. În această perioada, s-au intensificat măsurile discriminatorii împotriva românilor, șvabilor, slovacilor, sârbilor, croaților (în Banat) și, spre sfârșitul secolului XIX, chiar a sașilor, datorita unei puternici politici de maghiarizare implementata de autoritățile maghiare, urmând modelele statale și politicile naționale uzuale în acea vreme in Europa (Franța, Germania). În paralel și independent față de politicile naționale, locuitorii Imperiului Austro-Ungar și a Transilvaniei participau la dezvoltarea economică intensă a acelei perioade si beneficiau de avantajele unei administrații publice relativ eficiente, competente și previzibile. Totuși, nemulțumirile și opoziția vehementă a multor grupuri naționale față de politicile de maghiarizare, arată că modelul statului naționalist nu a fost aplicabil in regiunea multietnica Transilvaniei înainte de 1918.

Unirea Transilvaniei cu România

Articol principal: Marea Unire din 1918.

Fișier:1dec.jpg

Adunarea Națională de la Alba Iulia

La încheierea Primului Război Mondial, în contextul prăbușirii Dublei Monarhii, Ungaria își proclamă independența, incluzând în teritoriul său și Transilvania. În aceste condiții, fruntașii Partidului Național Român și românii din Partidul Social Democrat înființează Consiliul Național Român la Arad la data de 3 noiembrie 1918. La data de 13 noiembrie 1918, la Belgrad, guvernul Ungariei semnează armistițiul cu Antanta, fixând o linie de demarcație, care lăsa sub controlul Ungariei nordul și centrul Transilvaniei, iar Banatul sub controlul Serbiei. În aceste condiții, românii organizează la data de 18 noiembrie / 1 decembrie 1918 o Adunare Națională la Alba Iulia la care desemnează 1228 delegați. La adunarea au participat aproximativ 100.000 de persoane și s-a desfășurat într-o atmosferă decentă si festivă.^[32] Adunarea Națională hotărăște unirea cu România a teritoriilor locuite de români. După unirea din 1918 cu România, timp de un an și jumătate, Transilvania rămâne autonomă în cadrul statului român, fiind condusă de un Consiliu Dirigent.

Hotărârea Adunării este transmisă Regelui Ferdinand care la data de 11/24 decembrie semnează un decret de acceptare a unirii cu România a "ținuturilor cuprinse în hotărârea Adunării Naționale de la Alba Iulia." Cu toate acestea, autoritățile române nu exercitau încă controlul asupra tuturor teritoriilor respective. Armata română se oprise pe linia Mureșului, iar la nord de aceasta nici Consiliul Dirigent, nici cu atât mai puțin Regatul României nu exercitau o autoritate efectivă. Puterile Antantei ordonaseră încetarea oricăror operațiuni militare în vederea negocierii păcii cu Ungaria.

Între timp, la data de 21 martie 1919 puterea în Ungaria este preluată de comuniști, care proclamă Republica Sovietică Ungară, încercând salvarea unei Ungarii multinaționale. Ungaria Sovietică era condusă de Béla Kun, originar din Cluj. Forțele comuniste maghiare au atacat atât trupele cehoslovace cât și trupele române de pe teritoriul Transilvaniei în speranța de a face joncțiunea cu trupele sovietice care, la rândul lor au atacat în Basarabia (Est-Moldova) și Ucraina. În luna iulie 1919 armata română a pornit, la solicitarea Antantei, ofensiva contra forțelor comuniste maghiare, iar la data de 3 august 1919 a ocupat Budapesta, doborând regimul sovietic a lui Béla Kun. Armata română s-a retras din Budapesta în luna octombrie a anului 1919. În cursul staționării pe teritoriul Ungariei, Armata Româna a organizat mai multe puncte de distribuiție a alimentelor pentru populația maghiară înfometată, mai ales din marile orașe.

Prin tratatul de la Trianon de la data de 4 iunie 1920 se stabilește frontiera între Regatul României și Regatul Ungariei. Frontiera din nord, cu Cehoslovacia și Polonia și în sud-vest cu Iugoslavia se stabilește la 10 august 1920 prin Tratatul de la Sèvres. Acest din urmă tratat a fost dureros pentru România deoarece a impus abandonarea unor români din Maramureșul istoric și din Banat, însă Puterile Antantei au insistat pentru încheierea sa deoarece fixa frontierele între state devenite aliate după încheierea Primului Război Mondial. Din punctul de vedere al statului maghiar, Tratatul de la Trianon este considerat dictat, deoarece spun ei, nu s-a ținut cont de punctele de vedere și unele interese existențiale ale statului maghiar, granițele Ungariei fiind stabilite nu pe criterii etnice (Planul Wilson) ci pe criterii geopolitice și strategic-economice. Drept urmare, orașe și regiuni majoritar maghiare și minoritar românești, sârbești, slovace au fost incluse în statele vecine întrerupând liniile de cale ferată și fluxul de mărfuri de la și înspre acele orașe (Arad, Oradea, Subotica, Košice, Muncaciu, Novi Sad ș.a.). Tratatul de la Trianon a plasat 33% din poluația maghiară a Ungariei dinainte de război în afara granițelor.

Între cele două războaie, Ungaria a dus o luptă susținută pentru anularea Tratatului de la Trianon, pe care maghiarii o considerau o nedreptate istorică. Unii istorici și politicieni maghiari pretind că odată cu reforma agrară română din 1921, care a afectat marea proprietate funciară din România, printre care și pe marii proprietari maghiari, în timp ce, o vreme după război, economia Ungariei a fost paralizată din cauza noilor granițe ce divizau forțat ceea ce anterior fusese un spațiu economic unitar^{[necesită citare]}. După cum spunea conducătorul statului maghiar între cele două războaie mondiale, amiralul Miklos Horthy, „Inamicul numărul unu al Ungariei este România, pentru ca cele mai mari pretenții teritoriale sunt împotriva ei”.^{[necesită citare]}

În aceste condiții statele succesoare ale Dublei Monarhii au încercat să organizeze alianțe capabile să lupte contra revizuirii tratatelor de pace. Dintre acestea cea mai durabilă a fost Mica Antantă, alianță între România, Cehoslovacia și Iugoslavia. Cu toate acestea, sistemul de tratate de pace de la Versailles a fost pus în pericol odată cu venirea la putere a lui Hitler în 1933, acesta proclamând ca obiectiv principal revizuirea Tratatului de la Versailles, pe fondul slăbiciunii politice (appeasement policy) a Franței și Marii Britanii în fața dictaturii național-socialiste germane. Acordul de la München din 1938 prin care Reichul a încorporat regiunea sudetă din Cehia și destrămarea Cehoslovaciei în anul 1939 au marcat sfârșitul Micii Antante.

Al doilea război mondial

Articol principal: Transilvania de Nord în perioada 1940-1944.

În anul 1940, în contextul ascensiunii Germaniei naziste și al izolării României ca urmare a prăbușirii sistemului său de alianțe (capitularea Franței și izolarea Marii Britanii), Ungaria solicită revizuirea frontierei de după primul război mondial. Regele Carol al II-lea și guvernul Gigurtu au acceptat principiul discuțiilor însă tratativele de la Turnu Severin din vara anului 1940 nu au dus la nici un rezultat. În aceste condiții, miniștrii de externe ai Reichului și ai Italiei, Joachim von Ribbentropp și Galeazzo Ciano au convocat la Viena la data de 30 august 1940 pe miniștrii de externe ai României și Ungariei și au impus un acord care prevedea trecerea în componența Ungariei a unui teritoriu de 43.492 de kilometri pătrați, cu o populație românească de 1,304,903 locuitori (50,2%), și maghiară de 978,074 locuitori (37,1%) (conform recensământului din 1930)^[33] teritoriu cunoscut sub numele de Transilvania de Nord (în maghiară Észak-Erdély). La recensământul din 1941 1 344 000 (54%) și-au declarat maghiari, 1 068 700 (43,5) români și 47 300 (1,9%)^[34]^[35]^[36] Alte surse ne informează despre o prezență maghiară de 52% (majoritate absolută)^[37] respectiv 47,5% (majoritate relativă)^[38] în regiune. Diferența relativ mare între numărul maghiarilor și numărul vorbitorilor limbii maghiare ca limbă maternă arată că mulți dintre locuitori și-au declarat maghiari chiar dacă nu erau, mai ales dintre evrei și nemți (mulți dintre ei și-au declarat români la recensământele anterioare) - ca urmare în 1941 numărul persoanelor care și-au declarat maghiari era cu 36,811 mai mare decât cel al vorbitorilor de limba maghiară ca limba maternă.^[39] Totodată o relativ mare parte a românilor și-au declarat maghiari (deși ca limbă maternă au semnat cea română). Ca urmare numărul românilor era cu 39,471 mai mică decât numărul vorbitorilor de limba română ca limba maternă.^[40] Numărul mărit al maghiarilor (față de recensământele anterioare) se explică și cu faptul că în 1941 evreii transilvăneni și-au declarat în mare parte maghiari (evreii erau doar 31,3% din numărul total al mozaicilor), timp ce la recensământul român din 1930 93,9% dintre mozaici și-au declarat ca fiind de naționalitate evreiască (și doar 6% de naționalitate maghiară).^[41]
Acordul, numit în istoriografia română Dictatul de la Viena, iar în cea maghiară "Al doilea arbitraj de la Viena" (primul fiind cel prin care Ungariei i s-au cedat în 1939 teritorii din "Ungaria de Sus"/Felvidék, respectiv sudul Slovaciei de astăzi, cu o populație predominant maghiară), prevedea alipirea la Ungaria a teritoriului actualelor județe Satu-Mare, Sălaj, Maramureș, Bistrița-Năsăud, Harghita, Covasna (cea mai mare parte), Mureș (parțial), Cluj (cea mai mare parte), Bihor (partea de nord) și parte din județul Arad. Sudul Transilvaniei (județele Brașov, Sibiu, Alba, Hunedoara, părți din județele Cluj, Arad și Mureș) și Banatul (județele Timiș și Caraș-Severin) au rămas în componența regatului României.

Hotărârea a nemulțumit ambele state, atât România cât și Ungaria, care ar fi dorit apoi anexarea în întregime a regiunii. Înaintarea armatei ungare în Transilvania a fost marcată de atrocități grave comise împotriva minorităților. De exemplu, în Transilvania de Nord, soldați maghiari au comis atrocități și masacre împotriva locuitorilor români din mai multe sate (Moisei, Ip, Trăznea ș.a.), numărul morților situându-se în jurul cifrei de 1700. Numărul celor torturați s-a ridicat la alte câteva mii.

Prin articolul 19 al Convenției de armistițiu semnată la 12 septembrie 1944 de România cu Puterile Aliate în cel de-al doilea război mondial, după lovitura de palat condusă de regele Mihai de la 23 august 1944, se prevedea că statele aliate „sunt de acord ca Transilvania (sau cea mai mare parte a ei), să fie restituită României, cu condiția confirmării prin Tratatul de Pace”. Statul sovietic urmărea să se folosească în perioada postbelică de problema Transilvaniei în relațiile politice dintre România și Ungaria. Semnificativ este faptul că, deși armata română a participat la luptele din nordul Transilvaniei, armata sovietică nu a permis revenirea autorităților civile române în teritoriul cedat la Viena până la 6 martie 1945, ziua în care la București a fost instalat guvernul dominat de comuniști și condus de dr. Petru Groza.

În perioada dintre 1945-1947, până la încheierea tratatelor de pace dintre Aliați și România și Ungaria (ambele au avut statut de țări învinse în cel de-al doilea război mondial), au existat demersuri ale Ungariei de a păstra chiar și o mică parte a teritoriului dobândit în 1940 (fiind vizată în special zona actualului județ Satu Mare). Cu toate acestea, tratatele de pace de la Paris, din 1947, confirmă revenirea la frontiera existentă la 1 ianuarie 1938 între România și Ungaria (frontiera stabilită prin Tratatul de la Trianon) și nulitatea dictatului de la Viena.

Capitala istorică

Din anul 1541, odata cu intemeierea principatului autonom al Transilvaniei, Alba Iulia isi evidentiaza trasaturile de oras-capitală. In timpul domniei unor principi ca Ioan Sigismund Zapolya (1541-1551; 1556; 1559-1571), Sigismund Bathory (1581-1597; 1598-1599; 1601-1602), Gabriel Bethlen (1613-1629), Gheorghe Rakoczi I (1630-1648) si Gheorghe Rakoczi al II-lea (1648-1660), orasul din cetatea Alba Iulia va parcurge cea mai infloritoare perioada, rolul sau institutional cunoscind o dezvoltare aparte, mai ales in domeniile de interes public: urbanistic, administrativ, cultural, asistenta sociala. Fenomenul se reflecta in plan constructiv prin lucrările de infrastructură, de amplificare, innoire si inzestrare a edificiilor reprezentative pentru o curte si o cetate princiară. Palatul Principilor de la Alba Iulia va fi folosit vremelnic si de Mihai Viteazu ca resedintă, o dată cu Unirea Principatelor de la 1600. La Alba Iulia, în a doua jumatate a secolului XVI, viata de curte îsi traieste apogeul, cu mode occidentale si, deasupra tuturor, frumusetea feminina... Cu adevarat, epoca lui Sigismund Bathory reprezinta culmea înfloririi artei muzicale în secolul XVI la Alba Iulia. Indragostit de Renasterea italiana, el a cautat constant sa atraga la Alba Iulia instrumentisti si compozitori valorosi. Rezultatul va fi stabilirea unor legaturi cu Italia muzicala si afirmarea profesionalismului în muzica de la curte. Se produce acum o adevarata invazie de muzicieni straini (din Saxonia, Prusia si mai ales Italia), unii dintre ei cu renume în epoca, precum Giovanni Battista Mosto sau Antonio Romanini. Se constituie chiar si o orchestra formata din circa 20 de instrumentisti (numar mare pentru acele timpuri!), condusa de un "magister capellae", ca Pietro Busto, Giovanni Battista Mosto, Mateo Foreste. Franco Sivori, trimisul lui Petru Cercel, în 1584, într-o solie la Alba Iulia, pomeneste despre existenta a doua orchestre. La Alba Iulia, viata de curte punea mare accent pe vestitele întreceri cavaleresti, ce cunosc o adevarata înflorire în secolul XVI. Daca este sa-i dam crezare lui Pietro Busto, Sigismund Bathory avea mare înclinatie spre jocurile cu caracter sportiv. Era iscusit în cele cu mingea si roata, mânuia bine spada, ridica greutati, rupea frânghii si lanturi si era neîntrecut la concursul cu lancea. De buna seama ca italianul exagera atunci când vorbea la superlativ despre calitatile patronului sau, dar interesul principelui pentru astfel de manifestari nu poate fi pus la îndoiala.

Stema istorică a Transilvaniei

Stema Transilvaniei este alcătuită dintr-un scut împărțit în două câmpuri egale printr-o fâșie orizontală roșie. În câmpul superior, cu fond albastru, este reprezentat pe jumătate de o acvilă neagră cu clonț galben și aripile desfășurate. Potrivit unor comentatori, pasărea ar simboliza națiunea maghiară și ar fi pasărea turul (togrul) din legendele și miturile fondatoare ale ungurilor. În stânga și dreapta acvilei heraldice sunt dispuse elementele redate în galben, soarele și luna, simboluri ale națiunii secuiești. În câmpul inferior al scutului sunt reprezentate simbolic, prin câte un turn de cetate, cele șapte cetăți săsești ale Transilvaniei.

Stema istorică a Transilvaniei din 1659 până în 1867
Ca parte componenta a stemei Imperiului Austro-Ungariei din 1857 până 1919
Ca parte componenta a stemei Regatului Ungariei din 1867 până în 1918
Ca parte componenta a stemei Regatului României din 1922 până în 1948
Ca parte componenta a stemei României din 1989 până în prezent

Economie

Transilvania este bogată în resurse naturale, în special lignit, minereu de fier, plumb, mangan, aur, cupru, gaze naturale, sare și sulf. Ca industrie, Transilvania conține centre majore de procesare a fierului și oțelului, cât și complexe industriale chimice și textile. Printre ocupațiile importante se numără creșterea de animale, agricultura, producția viticolă și de fructe.

În Transilvania, pe lângă români, locuiesc și alte comunități etnice importante: maghiari, germani, slovaci și rromi.

Zone etnografice

Județele Transilvaniei

Orașele Transilvaniei

Conform rapoartelor INSSE din 2009, orașele cele mai mari ale Transilvaniei (în sensul larg, care cuprinde Sătmarul, Crișana și Maramureșul) sunt:

Cluj-Napoca - 306.474
Brașov - 278.048
Oradea - 204.477
Arad - 166.003
Sibiu - 154.548
Târgu Mureș - 145.151
Baia Mare - 139.154
Satu Mare - 112.705
Bistrița - 84.155
Alba Iulia - 67.970
Deva - 66.664
Zalău - 64.122
Sfântu Gheorghe - 61.799
Miercurea Ciuc - 41.820

Populația istorică

Fișier:Romanian provincies.jpg

Provincii istorice românești

Primul recensamânt oficial din Transilvania în care s-a facut distincție între naționalități (distincție făcută pe baza limbii materne) a fost efectuat de către autoritățile austro-ungare în 1869. Pentru perioada anterioară acestui an există doar estimări ale proporțiilor diverselor etnii din Transilvania. Astfel, Elek Fényes, statistician maghiar din secolul al XIX-lea, estima în 1842 că populația din Transilvania anilor 1830-1840 era compusă în proporție de 62,3% români și 23,3% maghiari. ^[42]

Rezultatele recensămintelor oficiale efectuate din 1869 și până în prezent sunt prezentate în tabelul de mai jos:

An	Total	Români	Maghiari	Germani
1869	4.224.436	59,0%	24,9%	11,9%
1880	4.032.851	57,0%	25,9%	12,5%
1890	4.429.564	56,0%	27,1%	12,5%
1900	4.840.722	55,2%	29,4%	11,9%
1910	5.262.495	53,8%	31,6%	10,7%
1919	5.259.918	57,1%	26,5%	9,8%
1920	5.208.345	57,3%	25,5%	10,6%
1930	5.114.214	58,3%	26,7%	9,7%
1941	5.548.363	55,9%	29,5%	9,0%
1948	5.761.127	65,1%	25,7%	5,8%
1956	6.232.312	65,5%	25,9%	6,0%
1966	6.736.046	68,0%	24,2%	5,6%
1977	7.500.229	69,4%	22,6%	4,6%
1992	7.723.313	75,3%	21,0%	1,2%
2002	7.221.733	74,7%	19,6%	0,7%

Sursǎ: ^[43]

Personalități

Iancu de Hunedoara (1387-1456), comandant militar, guvernator al Ungariei
Matia Corvin (1443-1490), rege al Ungariei
Johannes Honterus (1498-1549), umanist, reformator religios sas
Nicolaus Olahus (1493-1568), umanist
Valentin Bakfark (1507 sau 1527-1576), compozitor renascentist
Francisc David (1510?-1579), teolog, fondatorul Bisericii Unitariene
Gáspár Heltai (1510-1574), pastor luteran, tipograf și scriitor
Ștefan Báthory (1533-1586), principe al Transilvaniei și rege al Poloniei
Diaconul Coresi (d. 1583, meșter tipograf, traducător
Ștefan Bocskai (1557-1606), principe al Transilvaniei
István Szamosközy (1570-1612), istoric
Ioan Căianu, (1629-1687), călugăr franciscan transilvănean, primul autor de muzică cultă din Transilvania
Inocențiu Micu-Klein 1692-1768, episcop român unit cu Roma,întemeietorul gândirii politice românești moderne
Petru Pavel Aron (1709-1764), episcop român unit cu Roma, întemeietor al primei școli blăjene cu limbă de predate română, traducător al Bibliei Vulgata, în limba română
Matthias Lassel (1760-1834), oftalmolog de faimă europeană
Samuel von Brukenthal (1721-1803), colecționar de artă, guvernator al Transilvaniei
Dimitrie Eustatievici (1730-1796), dascăl și autor de manuale și gramatici.
Diaconul Coresi (d. 1583,), meșter tipograf, traducător
Samuil Micu (1745-1806), teolog, istoric, filolog, lexicograf și filosof iluminist român
Ioan Piuariu Molnar (1749-1815), medic, filolog și traducător
Gheorghe Șincai (1754-1816), istoric, filolog, traducător și scriitor român, reprezentant al Școlii Ardelene
Petru Maior (1756-1821), istoric, filolog și scriitor protopop greco-catolic de Reghin
Ioan Budai-Deleanu (1760-1863), scriitor, filolog, lingvist, istoric și jurist, corifeu al Școlii Ardelene.
Farkas Bolyai (1775-1856), matematician
Vasile Coloși (1779-1814), preot greco-catolic și filolog
Alexandru Sterca-Șuluțiu (1794-1867), mitropolit al Bisericii unite cu Roma
János Bolyai (1802-1860), matematician
Timotei Cipariu (1805-1887), revoluționar pașoptist, politician în Transilvania, cleric greco-catolic, membru fondator al Academiei Române, primul vicepreședinte, apoi președintele Asociației Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român, lingvist, istoric, teolog, pedagog și orientalist, „părintele filologiei române”.
Constantin Lecca (1807-1887) pictor, domeniul portretisticii și al picturii religioase
Simion Bărnuțiu (1808-1864), istoric, filozof, om politic
Carol Popp de Szathmáry, (1812-1887),pictor
George Bariț (1812-1893), istoric si publicist, intemeietorul presei romînești
Andrei Mureșanu (1816-1863), poet revoluționar
Mișu Popp (1827-1892) pictor, reprezentant al academismului românesc
Nicolae Teclu (1839-1916, chimist, inventator
Ion Pop-Reteganul (1853-1905), pedagog, prozator, publicist și folclorist
Gheorghe Dima) (1847-1925), muzician și compozitor
József Koszta (1861-1949), pictor
Emil Racoviță (1868-1947), biolog, speolog și explorator
Sextil Pușcariu (1877-1948), lingvist și istoric literar, primul rector al Universității din Cluj
Avram Iancu (1824-1872), conducătorul moților din 1848
Iosif Sterca-Șuluțiu (1827-1911), istoric
Gheorghe Dima (1847-1925), compozitor și dirijor
Ion Slavici (1848-1925), scriitor și jurnalist Împreună cu Eminescu pune bazele Societății Academice Sociale Literare România Jună
Ioan Bianu (1856-1935), filolog și bibliograf român, membru titular și președinte al Academiei Române
Dumitru D. Roșca (1895-1980), filosof, academician
Lucian Blaga (1895-1961), filozof, poet, dramaturg, traducător, jurnalist, profesor universitar și diplomat român.
Ion Mușlea (1899-1966), folclorist român la Școala (română) de la Fontenay-aux-Roses
Ioan Rațiu (1828-1902), om politic, memorandist
Ioan Meșotă (1837-1878), profesor, membru corespondent al Academiei Române
Arthur Arz (1857-1935), comandant al armatei austro-ungare
George Coșbuc (1866-1918), poet, traducător
Alexandru Vaida-Voievod (1872-1950), medic, politician PNȚ și publicist român
Iuliu Maniu (1873-1953), politician, prim-ministru al României
Ștefan Octavian Iosif (1875-1913, poet și traducător
Alexandru I. Lapedatu (1876-1950), istoric
Endre Ady (1877–1919), poet
Sextil Pușcariu (1877-1948), academician, scriitor și filolog
Zaharia Bârsan (1878-1948), actor, regizor, primul director al Teatrului Național din Cluj
Aurel Popp (1879-1960), pictor
Ioan Lupaș (1880-1967), istoric
Aurel Vlaicu (1882-1913), inginer român, inventator și pionier al aviației române și mondiale
Ion Agârbiceanu (1882-1963), scriitor
Dimitrie Negru (1883-1955), medic, profesor la Facultatea de Medicină din Cluj, a înființat Institutul de Radiologie din Cluj
Hans Mattis-Teutsch (1884-1960), pictor
Liviu Rebreanu (1885-1944), scriitor
Iuliu Hațieganu (1885-1959), om de știință, doctor, politician (P.N.Ț.)
Iuliu Hossu (1885-1970), episcop greco-catolic de Cluj-Gherla, deținut politic, cardinal
Emil Isac (1886-1954), poet
Dimitrie Michail (1886-1956), medic, profesor și decan al Facultății de Medicină din Cluj
Alexandru Borza (1887-1971), biolog, fondator al Grădinii Botanice din Cluj
Teodor Murășanu (1891-1966), preot român unit (greco-catolic), pedagog, om de cultură, deținut politic român
Hermann Oberth (1894-1989), fizician
Lucian Blaga (1895-1961), filozof, poet, dramaturg
Áron Márton (1896–1980), episcop romano-catolic
Emil Petrovici (1899-1968), lingvist, academician
Brassai) (1899-1984), fotograf
Romulus Ladea (1901-1970), sculptor
David Prodan (1902-1992), istoric
Abraham Wald (1902-1950), matematician
Pavel Dan (1907-1937), scriitor
Virgil Fulicea (1907-1979), sculptor , poet
Sigismund Toduță (1908-1991), compozitor
Harald Meschendörfer (1909-1984), pictor și grafician
Emil Cioran (1911-1995), filozof
Ioan I. Russu (1911-1985), istoric, filolog, academician
Corneliu Coposu (1914-1995), om politic, publicist
Ion Rațiu (1917-2000), politician român, reprezentant al Partidului Național Țărănesc (devenit ulterior PNȚCD
Georg Scherg (1917-2002), scriitor
Radu Prișcu (1921-1987), pedagog și inginer constructor de baraje (Barajul Vidraru))
Nicolae Balotă (n. 1925), scriitor, eseist
Doina Cornea (n. 1929), traducătoare, disidentă anticomunistă din România, politician PNȚCD
Ionel Haiduc (n. 1937), chimist, academician
Horia Demian (1942-1989), baschetbalist
Dumitru Prunariu (n.1952), cosmonaut

Harta iozefină (senzitivă) a Marelui Principat al Transilvaniei

Vezi și

Note

^ Indogermanisches Etymologisches Wörterbuch (The Indo-European Etymological Dictionary) de Julius Pokorny
^ Dicționarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998
^ Monumenta Germaniae Historica, Scriptores, vol.X, Hannover, 1852, p.59.
^ Ibidem, vol.XVII, 1861, p.294.
^ Ibidem, vol.XVI, 1859, p.34.
^ Annales Polonorum, în: Monumenta Germaniae Historica, Scriptores, vol. XIX, p.684.
^ Urkundebuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen, vol.I, nr.201, p.143.
^ Apud J.Wolff - Die Landesnamen Siebenbürgens, în: Programm des vierklassigen evangelischen Gymnasiums in Mühlbach, 1885/86, Hermannstadt, 1886, p.16.
^ Ibidem, p.14; J.Tröster - Das Alt-und Neu-Teutsche Dacia, Nürnberg, 1666, p.72-78.
^ Th.Nägler - Așezarea sașilor în Transilvania, p.197-203.
^ R.Roesler - Romänische Studien, Leipzig, 1871, p.132-133.
^ G.kisch - Nochmals de Name „Siebenbürgen”, în: Bistrítzer Zeitung, 1909.
^ K.J.Schröer - Beitrag zu einem Wörterbuch der deutschen Mundarten des ungarischen Berglandes în: Sitzungsberichte der philosophischhistorischen Classe der kaiser Akademie der Wissenschaften, vol. XXVII, Wien, 1858, p. 233.
^ Fr.Holztrager - Siebenbürgen, eine sprach und wortgeschichtliche Untersuchung, în: Südostdeutsches Archiv, vol. V, 1963, p. 37.
^ Apud J. Wolff - Die Landesnamen Siebenbürgens, în: Programm des vierklassigen evangelischen Gymnasiums in Mühlbach, 1885/86, Hermannstadt, 1886, p.5-22.; G.Kisch, op.cit.
^ Th.Nagler - În legătură cu numele Siebenburgen, în: Muzeul Brukenthal, vol. XIII, 1967, p.185-194.
^ K.Horedt - Zur siebenbürgischen Burgenforschung, în: Südostforschungen, vil.VI, 1941, p.604-606; V.Vătășianu - Istoria artei feudale în țările române, vol.I, București, 1959, p.10.
^ Th. Nagler - Die mittelalterliche Burg Tilișca nach ihrer archaologischen Erforschung, vol. 10/1, 1967, p.77-78.
^ L.Kóvári - Erdély történelme, vol.I, Kolozsvár, 1859, p.42.; Istoria României, vo.II, p.276.
^ ^a ^b Istoria României, vol.II, p.94
^ Istoria României, vol.II, p.94, 259, 266.
^ J.Grimm și W.Grimm - Deutsches Wörterbuch, vol.10/1, Leipzig, 1905, p.780-802.
^ „Cnaeus Pompeius Longinus a fost comandantul Legiunii IV Flavia Felix.” Vd.Ioan Marin Mălinaș, La umbra Sarmizegetusei romane. Basilica din Densuș, Viena, Editura „Mihai Eminescu” Oradea, 1997, p.50.
^ Dicționar de Istorie veche a României, p. 376.
^ Dion Cassius, Historia Romana, § 68, 12.
^ Silviu Dragomir, Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice în evul mediu, 1959
^ Procopius, în anul 550
^ Ovidiu Drimba - Istoria culturii și civilizației românești, Editura Științifică și Pedagogică, București, 1987, vol.2, pag.404
^ http://www.istoriatransilvaniei.ro/vol1/v1c4.pdf
^ http://www.agnethler.de/sites/freibrie.html
^ Béla Köpeczi (editor). „History of Transylvania”. Atlantic Research and Publications, Inc. 2001-2002. Accesat în 27 martie 2007.
^ Articol din "The New York Times" , 11 decembrie 1918
^ Charles Upson Clark, Racial aspects of Romania's case, 1941, Caxton Press (New York), pg.18
^ http://www.kia.hu/konyvtar/erdely/erd2002.htm
^ www.kia.hu/konyvtar/erdely/erdnep/zsidosag.doc
^ www.kia.hu/konyvtar/erdely/erdmagy.htm
^ http://mek.niif.hu/02100/02185/html/28.html
^ http://www.kia.hu/konyvtar/erdely/erdmagy.htm
^ http://www.kia.hu/konyvtar/erdely/erdmagy.htm
^ http://www.kia.hu/konyvtar/erdely/erdmagy.htm
^ www.kia.hu/konyvtar/erdely/erdnep/zsidosag.doc
^ Elek Fényes, The statistics of Hungary (Titlul original: Magyarország statistikája), Vol. 1, Trattner-Károlyi, Pest. VII, 1842
^ Árpád Varga E., Hungarians in Transylvania between 1870 and 1995, Original title: Erdély magyar népessége 1870–1995 között, Magyar Kisebbség 3–4, 1998 (New series IV), pp. 331–407. Translation by Tamás Sályi, Teleki László Foundation, Budapest, 1999

Izvoare istorice

Dion Cassius, sau Dio Cassius, ori Cassius Dio Cocceianus, Historia Romana, în volumul : Dio's Roman History, with an english translation by Earnest Cary, Ph.D., on the basis of the version of Herbert Baldwin Foster, Ph.D., In nine volumes, VIII. London, 1925, William Heinemann, New York, G.P. Putnam's Sons, pp. 361-424.
Fejér G., Codex diplomaticus Hungariae ecclesiasticus ac civilis, tom. I-VIII, Buda, 1829-1842.
Hurmuzaki, Eudoxiu de și Nic. Densușianu, Documente privitoare la istoria românilor, vol. I-II, Bucuresci, 1887-1890
Zimmermann Fr. und Werner C., Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen (Hrsg. Fr. Zimmermann, C. Werner, G. Müller, G. Gündisch), Bd. I-VI, Hermannstadt, Köln, Wien, Bukarest, 1892-1991.
Szenpétery E., Scriptores rerum Hungaricum tempore ducum regumque stirpis Arpadiane gestarum, vol. I, Budapest, 1937.
Popa-Lisseanu G., Izvoarele istoriei românilor, vol. I-VII, București, 1934-1937.
Documente privind istoria României. C - Transilvania. Veacurile XI-XIII, vol. I-II; Veacul XIV, vol. I-IV, București, 1952-1953.
Györffy György, Diplomata Hungariae antiquissima. Accedunt epistolae et acta ad historiam Hungariae pertinentia, vol. I, Budapest, 1992.

Bibliografie

Philippide Alexandru, Originea românilor, vol. I-II, Iași, 1923-1927
Drăganu Nicolae, Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei și a onomasticii, București, 1933
Lupaș Ioan, Voievodatul Transilvaniei în sec. XII și XIII, în: Academia Română. Memoriile Secțiunii Istorice, Seria III, Tom. XVIII, București, 1936-1937
"Transilvani'a" - Sibiu 1-15 sept.1881
[Bogdan Briscu Tara Motilor]
Makkai Ladislas, Histoire de Transylvanie, Paris, 1946
Klein Karl Kurt, Transsylvanica. Gesammelte Abhandlungen und Aufsätze zur Sprach- und Siedlungsforschung der Deutschen in Siebenbürgen (Colecție de eseuri privind cercetarea lingvistică și a colonizării germanilor din Transilvania), München, 1963
Baroiu Dragoș, Mărculeț Ioan, Mărculeț Cătălina, The dynamics of the main religious confessions in Transylvania (1930-2002), Revista Română de Geografie Politică, nr. 2, Oradea, 2005.
Györffy György, Az Árpad-kori Magyarország történeti földrajza (Geografia istoriei Ungariei arpadiene), vol. I-III, Budapest, 1963-1987
Giurescu C. Constantin, Transilvania în istoria poporului român, București, 1967.
Popa Radu, Țara Maramureșului în veacul al XIV-lea, București, 1970
Göckenjahn Hansgerd, Hilfsvölker und Grenzwächter im mittelalterlichen Ungarn (Popoare auxiliare și paznici de frontieră în Ungaria medievală), Wiesbaden, 1972
Pascu Ștefan, Voievodatul Transilvaniei, vol. I-II, Cluj-Napoca, 1972-1979
Mărculeț Ioan, Mărculeț Cătălina, Geodemographic remarks on the greek-catholic church in 20th - century Transylvania, Revista Română de Geografie Politică, 1/2006, Oradea, 2006.
Mărculeț Ioan, Mărculeț Cătălina, Geodemographic observations on the roman-catholic religion in Transylvania (1930-2002), Revista Română de Geografie Politică, 2/2007, Oradea, 2007.
Mărculeț Ioan, Mărculeț Cătălina, Geodemographic remarks on the reformed cult in transylvania, 1930-2002, Revista Română de Geografie Politică, Oradea, XII, 2/2010, Oradea, 2010 (http://rrgp.uoradea.ro/art/2010-2/13_RRGP-205-Marculet.pdf).
Moga Ioan, Scrieri istorice, 1926-1946 (ediția M. Dan și A. Răduțiu), Cluj, 1973
Nägler Thomas, Așezarea sașilor în Transilvania, București, 1981
Horedt Kurt, Siebenbürgen in spätrömischer Zeit (Transilvania în epoca romană târzie), Bukarest, 1982
Horedt Kurt, Siebenbürgen im Frühmittelalter (Transilvania în Evul Mediu timpuriu), Bonn, 1986
Popa Radu, La începuturile evului mediu românesc. Țara Hațegului, București, 1988
Mályusz Elemér, Az erdély magyar társadalom a középkorban (Societatea maghiară în evul mediu), Budapest, 1988
Köpeczi Béla (editor), Kurze Geschichte Siebenbürgens (Scurtă istorie a Istoriei Transilvaniei), Budapest, 1990 (Istoria Transilvaniei în trei volume, din 1986, bazată pe versiunile din anii patruzeci, de Makkai László (vide supra: Histoire de Transylvanie, Paris, 1946), l-a avut de asemeni drept editor pe (ministrul) Köpeczi Béla)
Kristó Gyula, Die Entstehung der Komitatsorganisation unter Stephan dem Heiligen (Apariția organizării comitatelor sub Ștefan cel Sfânt), în Setlement and Society in Hungary (edit. F. Glatz), vol. I, Budapest, 1990
Armbruster Adolf, Der Donau-Karpatenraum in den Mittel- und Westeuropäischen Quellen des 10.-16. Jahrhunderts. Eine historiographische Imagologie (Spațiul carpato-danubian în izvoarele Europei centrale și occidentale din secolele X-XVI. O imagologie istoriografică), Köln, Wien, 1990
D. M. Pippidi, Dicționar de Istorie veche a României (Paleolitic - sec. X), redactat sub direcția lui..., București, 1976.
Pop Ioan-Aurel, Instituții medievale românești. Adunările cneziale și nobiliare (boierești) din Transilvania în secolele XIV-XVI, Cluj-Napoca, 1991
Papacostea Șerban, Românii în secolul al XIII-lea. Între cruciată și Imperiul Mongol, București, 1993
Pop Ioan-Aurel, Observații privitoare la structura etnică și confesională a Ungariei și Transilvaniei medievale (secolele IX-XIV), în: Istoria României. Pagini transilvane (coord. Dan Berindei), Cluj-Napoca, 1994, p. 9-44
Pop Ioan-Aurel, Românii și maghiarii în secolele IX-XIV. Geneza statului medieval în Transilvania, Cluj-Napoca, 1996
Pop Ioan-Aurel, Voievodatul Transilvaniei și părțile vestice în sec. XII-XVI, în: Dinu C. Giurescu, Ioan-Aurel Pop, Stephen Fischer-Galați (coordonatori), O istorie a românilor, Cluj-Napoca, 1998, p. 75-128
Lukács Antal, Țara Făgărașului în Evul Mediu. Secolele XIII-XVI, București, 1999.
Busuioc-von Hasselbach Dan Nicolae, Țara Făgărașului în secolul al XIII-lea. Mănăstirea cisterciană Cârța, vol. I-II, Cluj-Napoca, 2000
Madgearu Alexandru, Românii în opera Notarului Anonim, Cluj-Napoca, 2001
Sălăgean Tudor, Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Afirmarea regimului congregațional, Cluj-Napoca, 2003
Sălăgean Tudor, Mitu Melinda(coord.), Principele Ștefan Bocskai și epoca sa, Cluj-Napoca, 2006.
Meteș Ștefan, Emigrări românești din Transilvania în secolele XIII-XX, București, 1971
Prodan David, Transilvania și iar Transilvania. Considerații istorice, București, 1992
Koch John T., Celtic Culture: A Historical Encyclopedia, ABC-CLIO, 2006
Lázár István, Erdély rövid története, Budapest, Korvina, 1997
Craig Cornish Louis, Transylvania, the Land Beyond the Forest, 1947
Nistor Ioan, Stema României: istoria unui simbol, Editura Studia, 2003
Ioan Marin Mălinaș, La umbra Sarmizegetusei romane. Basilica din Densuș, Reflexii istorice și liturgice inspirate de o carte tipărită la Viena în 1775, Viena, Editura „Mihai Eminescu” Oradea, 1997

Legături externe

Commons

Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Transilvania

Format:Portal România

[1] Indogermanisches Etymologisches Wörterbuch (The Indo-European Etymological Dictionary) de Julius Pokorny

[2] Dicționarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

[3] Monumenta Germaniae Historica, Scriptores, vol.X, Hannover, 1852, p.59.

[4] Ibidem, vol.XVII, 1861, p.294.

[5] Ibidem, vol.XVI, 1859, p.34.

[6] Annales Polonorum, în: Monumenta Germaniae Historica, Scriptores, vol. XIX, p.684.

[7] Urkundebuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen, vol.I, nr.201, p.143.

[8] Apud J.Wolff - Die Landesnamen Siebenbürgens, în: Programm des vierklassigen evangelischen Gymnasiums in Mühlbach, 1885/86, Hermannstadt, 1886, p.16.

[9] Ibidem, p.14; J.Tröster - Das Alt-und Neu-Teutsche Dacia, Nürnberg, 1666, p.72-78.

[10] Th.Nägler - Așezarea sașilor în Transilvania, p.197-203.

[11] R.Roesler - Romänische Studien, Leipzig, 1871, p.132-133.

[12] G.kisch - Nochmals de Name „Siebenbürgen”, în: Bistrítzer Zeitung, 1909.

[13] K.J.Schröer - Beitrag zu einem Wörterbuch der deutschen Mundarten des ungarischen Berglandes în: Sitzungsberichte der philosophischhistorischen Classe der kaiser Akademie der Wissenschaften, vol. XXVII, Wien, 1858, p. 233.

[14] Fr.Holztrager - Siebenbürgen, eine sprach und wortgeschichtliche Untersuchung, în: Südostdeutsches Archiv, vol. V, 1963, p. 37.

[15] Apud J. Wolff - Die Landesnamen Siebenbürgens, în: Programm des vierklassigen evangelischen Gymnasiums in Mühlbach, 1885/86, Hermannstadt, 1886, p.5-22.; G.Kisch, op.cit.

[16] Th.Nagler - În legătură cu numele Siebenburgen, în: Muzeul Brukenthal, vol. XIII, 1967, p.185-194.

[17] K.Horedt - Zur siebenbürgischen Burgenforschung, în: Südostforschungen, vil.VI, 1941, p.604-606; V.Vătășianu - Istoria artei feudale în țările române, vol.I, București, 1959, p.10.

[18] Th. Nagler - Die mittelalterliche Burg Tilișca nach ihrer archaologischen Erforschung, vol. 10/1, 1967, p.77-78.

[19] L.Kóvári - Erdély történelme, vol.I, Kolozsvár, 1859, p.42.; Istoria României, vo.II, p.276.

[Ovidiu9-20] Istoria României, vol.II, p.94

[21] Istoria României, vol.II, p.94, 259, 266.

[22] J.Grimm și W.Grimm - Deutsches Wörterbuch, vol.10/1, Leipzig, 1905, p.780-802.

[23] „Cnaeus Pompeius Longinus a fost comandantul Legiunii IV Flavia Felix.” Vd.Ioan Marin Mălinaș, La umbra Sarmizegetusei romane. Basilica din Densuș, Viena, Editura „Mihai Eminescu” Oradea, 1997, p.50.

[24] Dicționar de Istorie veche a României, p. 376.

[25] Dion Cassius, Historia Romana, § 68, 12.

[26] Silviu Dragomir, Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice în evul mediu, 1959

[27] Procopius, în anul 550

[28] Ovidiu Drimba - Istoria culturii și civilizației românești, Editura Științifică și Pedagogică, București, 1987, vol.2, pag.404

[29] ttp://www.istoriatransilvaniei.ro/vol1/v1c4.pdf

[30] ttp://www.agnethler.de/sites/freibrie.html

[31] Béla Köpeczi (editor). „History of Transylvania”. Atlantic Research and Publications, Inc. 2001-2002. Accesat în 27 martie 2007.

[32] Articol din "The New York Times" , 11 decembrie 1918

[33] Charles Upson Clark, Racial aspects of Romania's case, 1941, Caxton Press (New York), pg.18

[34] ttp://www.kia.hu/konyvtar/erdely/erd2002.htm

[35] www.kia.hu/konyvtar/erdely/erdnep/zsidosag.doc

[36] www.kia.hu/konyvtar/erdely/erdmagy.htm

[37] ttp://mek.niif.hu/02100/02185/html/28.html

[38] ttp://www.kia.hu/konyvtar/erdely/erdmagy.htm

[39] ttp://www.kia.hu/konyvtar/erdely/erdmagy.htm

[40] ttp://www.kia.hu/konyvtar/erdely/erdmagy.htm

[41] www.kia.hu/konyvtar/erdely/erdnep/zsidosag.doc

[42] Elek Fényes, The statistics of Hungary (Titlul original: Magyarország statistikája), Vol. 1, Trattner-Károlyi, Pest. VII, 1842

[43] Árpád Varga E., Hungarians in Transylvania between 1870 and 1995, Original title: Erdély magyar népessége 1870–1995 között, Magyar Kisebbség 3–4, 1998 (New series IV), pp. 331–407. Translation by Tamás Sályi, Teleki László Foundation, Budapest, 1999

[1]

[2]

[3]

[4]

[5]

[6]

[7]

[8]

[9]

[10]

[11]

[12]

[13]

[14]

[15]

[16]

[17]

[18]

[19]

[20]

[21]

[22]

[23]

[24]

[25]

[26]

[27]

[28]

[29]

[30]

[31]

[32]

[33]

[34]

[35]

[36]

[37]

[38]

[39]

[40]

[41]

[42]

[43]