Sari la conținut

Alexandru Averescu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Averescu)
Alexandru Averescu

Generalul Alexandru Averescu
Date personale
Născut Modificați la Wikidata
Babele, Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești[1] Modificați la Wikidata
Decedat (79 de ani)[2] Modificați la Wikidata
București, România[3] Modificați la Wikidata
Căsătorit cuClotilda Caligaris-Averescu
Cetățenie România Modificați la Wikidata
ReligieOrtodox
Ocupațieofițer
politician
diplomat Modificați la Wikidata
Locul desfășurării activitățiiBucurești[4] Modificați la Wikidata
Limbi vorbitelimba română[5] Modificați la Wikidata
Prim-ministrul României
În funcție
9 februarie 1918 – 15 martie 1918
Precedat deIon I.C. Brătianu
Succedat deAlexandru Marghiloman
În funcție
19 martie 1920 – 18 decembrie 1921
Precedat deAlexandru Vaida-Voevod
Succedat deTake Ionescu
În funcție
30 martie 1926 – 4 iunie 1927
Precedat deIon I.C. Brătianu
Succedat deBarbu A. Știrbey
Ministrul Afacerilor Externe
În funcție
29 ianuarie 1918 – 4 martie 1918
Precedat deIon I.C. Brătianu
Succedat deConstantin C. Arion
Ministrul Apărării Naționale
În funcție
13 martie 1906 – 3 martie 1909
Precedat degeneral Gheorghe Manu
Succedat deToma Stelian

PremiiOrdinul Mihai Viteazul
Ordinul Sfântul Gheorghe, clasa a IV-a[*]
Ordinul Ferdinand I
Ordinul Vulturul Alb
Ordinul Coroana de Fier
Partid politicPartidul Poporului
Alma materUniversitatea Națională de Apărare „Carol I”
Școala Subofițerilor de la Bistrița
ProfesieMilitar
Cariera militară
StudiiUniversitatea Națională de Apărare „Carol I”
Școala Subofițerilor de la Bistrița  Modificați la Wikidata
Activitate
A luptat pentru România
RamuraForțele Terestre Române  Modificați la Wikidata
GradulFeldmareșal  Modificați la Wikidata
A comandatArmata a II-a română
Bătălii / RăzboaieOfensiva Flămânda
Bătălia de la Mărăști
Bătălia de la Oituz
Membru de onoare al Academiei Române
Pagina „Averescu” trimite aici. Pentru alte sensuri vedeți Averescu (dezambiguizare).

Alexandru Averescu (n. , Babele, Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești – d. , București, România) a fost mareșal al României, general de armată și comandantul Armatei Române în timpul Primului Război Mondial, fiind deseori creditat pentru puținele succese militare ale României. A fost, de asemenea, cel de-al 24-lea prim-ministru al României în trei cabinete separate (fiind și ministru interimar al afacerilor externe în perioada ianuarie-martie 1918). Averescu a fost autorul a 12 opere despre chestiuni militare (inclusiv un volum de memorii de pe prima linie a frontului)[6]:22-23, membru de onoare al Academiei Române din iunie 1923 și decorat cu Ordinul Mihai Viteazul.

Viața militară

[modificare | modificare sursă]

Alexandru Averescu a fost o figură atipică pentru viața politică a României interbelice. S-a născut în satul Babele, lângă Ismail, (regiunea Odesa, azi în Ucraina) în Principatele Unite. Cariera sa militară a avut o traiectorie constant ascendentă. În 1881 a absolvit cursurile Școlii militare de la Mănăstirea Dealu (Târgoviște) și a dobândit gradul de sublocotenent.[7]:IX

A urmat apoi cursurile Școlii Superioare de Război din Torino, Italia, al cărei absolvent devine în 1886, an în care obține și brevetul de ofițer de stat major.[8] După întoarcerea în țară are o remarcabilă carieră militară. În 1892 este profesor la Școala de ofițeri de cavalerie și comandant al escadronului de elevi.

Devine căpitan în 1889 și maior în 1894.[7] Între 1894–1896 a fost comandant al Școlii Superioare de Război (Școala Superioară de Resbel, după ortografia vremii), având pe atunci gradul de maior.[9] Ca profesor la Școala Superioară de Război a elaborat numeroase cursuri de tactică, strategie, organizare-mobilizare, geometrie militară.

A fost apoi atașat militar al României la Berlin (1896-1898) și șef al Marelui Cartier General (1911-1913). Funcția de atașat militar la Berlin era una dintre cele mai importante pentru relațiile militare ale României, având în vedere tratatul secret de alianță cu Tripla Alianță din 1883 și faptul că Germania era, la acea dată, principalul nostru furnizor de armament.

Devine locotenent-colonel în 1898 și se află pentru un an la comanda Regimentului 4 roșiori. Între 1899 și 1904 este în fruntea Secției Organizare-Mobilizare din Marele Stat Major. În anul 1906 este avansat la gradul de general de brigadă.[7]. La 13 martie 1907, Alexandru Averescu este numit în funcția de ministru de Război de proaspătul președinte al Consiliului de Miniștri, Dimitrie A. Sturdza. A participat la reprimarea mișcărilor țărănești din 1907.[10] La 1 aprilie 1912 devine general de divizie, iar în 1913 a luat parte la Al Doilea Război Balcanic, conducând ofensiva română pe teritoriul Bulgariei, până la Sofia.

Primul Război Mondial i-a adus glorie. Generalul de divizie Alexandru Averescu a îndeplinit funcția de comandant al Armatei a II-a (14 - 26 august 1916, 26 septembrie 1916 - 30 ianuarie 1918). S-a remarcat printr-un spirit ingenios și plin de inițiativă, care l-a dus la conflicte cu Marele Cartier General, condus de generalul Prezan.

A inițiat cunoscuta manevră de la Flămânda (18 septembrie/1 octombrie 1916) care însă a fost o operație ratată, deoarece trupele trecute la sud de Dunăre au fost retrase fără a se fi confruntat cu inamicul; a condus Armata a II-a în bătăliile de la Mărăști și Oituz (1917).

"Severitatea generalului Averescu este binecunoscută în armata sa. ... Nu există iertare pentru un laș, oricine ar fi el. Am fost de față acum câteva zile la execuția unui tânăr și bogat ofițer de rezervă de cavalerie. Și-a retras detașamentul dintr-o poziție fără motiv sau ordin; a fost judecat și împușcat patru zile mai târziu. Dacă generalul Averescu este strict cu delincvenții, curajoșii știu că vor găsi în el cel mai bun prieten și protector. Contactul său cu subordonații este atât de strâns încât ajunge să afle cel mai mic act de vitejie și îl răsplătește, pe cât posibil personal, pe omul care l-a făcut."

— corespondentul ziarului The Times la Cartierul General Român, 10 februarie 1917[11]

Un episod interesant din timpul războiului, cu implicații politice: apăruse zvonul că Averescu ar vrea să-l răstoarne pe rege și să preia puterea, de aceea, jignit de neîncrederea suveranilor, generalul și-a dat demisia. Peste câteva zile regina Maria îl chema în audiență, declarând: "Ia-o înapoi! Îmi arde degetele." Pentru activitatea din timpul Primului Război Mondial a primit drepturile, onorurile și avantajele materiale prevăzute de legea promulgată prin Decretul Regal nr. 1678/1927[12]:9, iar pe 14 iunie 1930 i s-a conferit demnitatea onorifică de mareșal[12]:8.

Bastonul de mareșal a lui Alexandru Averescu a intrat în colecția Muzeului Militar Național în anul 1960, fiind confiscat de Ministerul Afacerilor Interne, care comunica muzeului că trimite un baston de metal galben, îmbrăcat în pluș roșu și o cutie de carton roșie ce au aparținut fostului mareșal Averescu, acesta fiind confiscat de la numitul Ion Iliescu[13] (nu același cu demnitarul comunist și viitorul președinte al României[14]).

Constantin Argetoianu îl considera pe Averescu o personalitate duplicitară, plină de calități, dar urmărind idealuri mărunte. În „Memoriile” sale, controversatul politician îi face mareșalului un portret sugestiv și subiectiv: „Ființă complexă mai mult în aparență decât în realitate, Averescu n-a avut pe lume decât două patimi: femeile și galoanele. Nu femeia, ci femeile - nu ambiția marilor înfăptuiri, ci galoanele. Pentru satisfacerea acestor două patimi, în serviciul cărora punea o inteligență, o șiretenie și o forță de voință incontestabile, era în stare să sacrifice orice, până și convingerile pe care le avea și pentru a ajunge la ținta zilei să apuce orice cale. Drumuri piezișe, poteci ascunse, cotituri neașteptate, nimic nu-l oprea.

Omul cel mai popular în țara sa din Europa n-a avut nici un moment gândul să clădească, n-a urmărit decât postul de prim-ministru! Toate planurile și programele pe care le debita erau numai paradă, după cum s-a văzut după ce a fost chemat la Guvern. Galoanele! Galoanele și nimic mai mult. Le pierduse în armată prin nedibăcie, și voia acum să le recâștige în politică, prin toate felurile de dibăcie! […] Averescu era în stare să primească puterea oricând, de la oricine și oricum.”[15]:114

Viața politică

[modificare | modificare sursă]
Demisia din funcția de prim-ministru, 1918
Bustul lui Alexandru Averescu, ridicat la Alba Iulia

Din tranșee, generalul va intra în viața politică. Prin unele conjucturi favorabile va fi în mai multe rânduri prim-ministru (ianuarie-martie 1918, 1920-1921, 1926-1927). Averescu a înființat în 1918 și a condus Liga Poporului (din 1920 va deveni Partidul Poporului, la Congresul general al Ligii din 16 și 17 aprilie). Partidul era constituit inițial din conservatori, oameni politici din Basarabia, Bucovina și Transilvania, din generali și ofițeri superiori și se baza pe prestigiul lui Averescu.[7]. La Congresul Ligii din 16-17 aprilie 1920, s-a făcut fuziunea cu gruparea lui Octavian Goga din Transilvania, cu Uniunea națională a bănățenilor în frunte cu A. Imbroane, cu gruparea lui Iancu Flondor din Bucovina și a lui Sergiu Niță din Basarabia.[16]:267

Despre începuturile vieții sale politice, același Constantin Argetoianu, care i-a fost cel mai apropiat colaborator în acea perioadă spunea: „Până la chemarea noastră la Guvern, în martie 1920, Averescu făcea pe Dalai Lama, citea autori perimați de economie politică. Își pierdea vremea cu fleacuri și cu fuste, primea pe toți intriganții și asculta toate lichelele. Rezultatul era câte un bilețel prin care îmi cerea măsuri ce încurcau toate lucrurile. N-am cunoscut un spirit mai apolitic decât al lui și în primele timpuri ale noii sale cariere călca în toate străchinile, dar absolut în toate.[15]:79

Viața sa politică nu a fost lipsită de tensiuni. În primul rând, Alexandru Averescu a fost loial casei regale și s-a luptat să-și păstreze popularitatea pe treptele cele mai înalte în fața declinului. A fost prețuit de către regele Ferdinand. Când regele se afla pe patul de moarte l-a chemat pe Averescu la el ca să-i vorbească: „Averescu, multe s-au spus între noi; de mult însă n-am mai crezut nimic rău despre tine. Îți fac această mărturisire ca să intru ușurat în groapă”. În anul 1930 generalii Constantin Prezan și Alexandru Averescu sunt ridicați la cel mai înalt rang: mareșal al României, din dispoziția regelui Carol al II-lea.

Spre finele vieții sale, bătrân și bolnav, se retrage din viața politică. Mareșalul Averescu a murit în urma unei crize cardiace, în noaptea de 2/3 octombrie 1938, în locuința sa din Șoseaua Kisseleff, din București.[17] A fost membru de onoare al Academiei Române.

  • Notițe zilnice din războii. Editura Cultura Națională
    • Band 1: 1914–1916 (neutralitatea).
    • Band 2: 1916–1918 (războiul nostru).
  1. ^ https://jurnalul.ro/stire-special/reporter-in-basarabia-de-sud-eroul-de-la-marasti-ii-inspaimanta-pe-ucraineni-145834.html  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  2. ^ Autoritatea BnF, accesat în  
  3. ^ „Alexandru Averescu”, Gemeinsame Normdatei, accesat în  
  4. ^ „Alexandru Averescu”, Gemeinsame Normdatei, accesat în  
  5. ^ Autoritatea BnF, accesat în  
  6. ^ Otu, Petre; Bucur, Viorel V. (). Alexandru Averescu. Marschall, Politiker, Legende [Alexandru Averescu. Mareșalul, omul politic, legenda] (în germană). Hainburg/Hessen: Ed. Lektor. ISBN 9783941866027. OCLC 815951423. 
  7. ^ a b c d Averescu, Alexandru (). Notițe zilnice din război, vol.1 1914-1916 Ediție îngrijită, studiu introductiv și note de Eftimie Ardeleanu și Adrian Pandea. București: Editura Militară. ISBN 9789733202103. OCLC 909423395. 
  8. ^ Ion, Cătălin (). „Alexandru Averescu, între mit și realitate”. Historia. Arhivat din original la . Accesat în . 
  9. ^ „Universitatea Națională de Apărare „Carol I" - Galeria comandanților”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  10. ^ Sperlea, Florin (). „Armata și răscoala din 1907. Care este cifra reală a celor uciși?”. Historia. Arhivat din original la . Accesat în . 
  11. ^ en The Times history of the war, Vol. 12 [The Times - istoria războiului, vol. 12] (în engleză). Londra: The Times. p. 140. OCLC 862770522. Accesat în . 
  12. ^ a b Apostu, Nicu; Miler, Didi (). Mareșalii României. București: Editura Academiei de Înalte Studii Militare. ISBN 9789739324205. OCLC 895695789. 
  13. ^ http://www.fundatia-averescu.ro/revista/revista1.pdf pag. 34
  14. ^ RL Online (), „Cercetari in cazul disparitiei ramasitelor maresalului Averescu”, România liberă, arhivat din original la , accesat în  
  15. ^ a b Argetoianu, Constantin (). Pentru cei de mîine. 1916-1918 Vol. 5. Partea 5, Memorii. București: Editura Machiavelli. OCLC 895619818. 
  16. ^ Mușat, Mircea; Ardeleanu, Ion (). Viața politică in România 1918-1921 (ed. a II-a completată). București: Ed. Politică. OCLC 254073295. 
  17. ^ Ilie, Cornel-Constantin (). Între Bellu si Montparnasse: români celebri în fața morții: dictionar, imagini, testamente. București: Historia. ISBN 9789731781198. OCLC 276982084. 

Lectură suplimentară

[modificare | modificare sursă]
  • Nicolescu, Nicolae C. (), Enciclopedia șefilor de guvern ai României (1862-2006), București: Editura Meronia, pp. 46–50 

Legături externe

[modificare | modificare sursă]

Imagini


Predecesor:
gen. Gheorghe Manu
Ministrul Apărării Naționale
13 martie 19063 martie 1909
Succesor:
Toma Stelian
Predecesor:
gen. Vasile Zottu
Șeful Marelui Stat Major al Armatei Române
18 noiembrie 19112 decembrie 1913
Succesor:
gen. Constantin Cristescu
Predecesor:
Ion I.C. Brătianu
Ministrul Afacerilor Externe
29 ianuarie4 martie 1918
ad-interim
Succesor:
Constantin C. Arion
Predecesor:
Ion I.C. Brătianu
Prim-ministrul României
9 februarie15 martie 1918
Succesor:
Alexandru Marghiloman
Predecesor:
Alexandru Vaida-Voievod
Prim-ministrul României
19 martie 192018 decembrie 1921
Succesor:
Tache Ionescu
Predecesor:
Ion I.C. Brătianu
Prim-ministrul României
30 martie 19264 iunie 1927
Succesor:
Barbu A. Știrbey
Predecesor:
Ion Lapedatu
Ministrul de finanțe
19 martie 19274 iunie 1927
Succesor:
Barbu A. Știrbey